Rezumat

George Bălăiță: Landmarks of Professional Evolution in the Provincial, Totalitarian “chronotrope”

The aim of this study focuses on the existence of a writer during the totalitarianism regime in Romania and it is interest in establishing the place of the writer George Balaita in the Romanian Literature. In a period when the censure reined the cultural life and the literary scene, it is difficult to talk about a natural and normal rise and evolution of an artist, especially, for those who lived in a provincial area, far away from the “cultural center”- Bucharest. Using the answer Balaita gave during his life in lots of interviews, searching in archive and looking for explanation in his books, we tried to reconfigure the trajectory of the professional life of the author of “The World in Two Days”.

Keywords: George Bălăiţă, communism, sixties generation, proletarian culture, interview, biography, communism, essayistic discourse, subjectivity

Articol intreg

Perioada menţionată reprezintă cel mai fecund interval publicistic al scriitorului, parte a care concentrează cea mai mare parte a operei sale, publicată atât în volum, cât şi editorial, în revistele de cultură ale timpului. Din mărturisirile reunite în Câinele în lesă scriitorul confiază că acele colecții de nuvele și romane reprezintă rodul unui travaliu artistic îndelungat, alimentat de o permanentă năzuință către o cale a „bunei literaturi”. Evoluţia scriitorului de la stadiul incipient al prozelor mimetice din Călătoria (1964), la universul epic mai complicat al volumelor Conversând despre Ionescu (1966) şi Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte (1966), până la cele două mari romane Lumea în două zile (1975) şi Ucenicul neascultător (1977) reliefează dezvoltarea graduală a conştiinţei şi deprinderilor literare, o criză a căutării propriei identităţi şi un spirit artistic în formare.

Determinantele acestui itinerariu artistic care au contribuit pozitiv la articularea conştiinţei literare a lui George Bălăiţă sunt reprezentate pe de o parte de talentul nativ al scriitorului, precum şi de factori extrinseci precum: relativa liberalizare a regimului şi apariţia unei noi generaţii de scriitori – cea şaizecistă – care a „reîntors” traiectoria literaturii de pe calea ideologizării spre cea a literaturii autonome; contactul cu modele literare odată cu valul de traduceri din clasicii universali ai secolului al douăzecilea; finalizarea studiilor filologice la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Nuvelistica lui Bălăiţă în contextul
„Declarației din 1964”

Impulsionat, pe de o parte, de o serie de experiențe conjuncturale, pe care le vom aminti în rândurile subsecvente, debutul lui George Bălăiță are avantajul de a se produce într-o perioadă de aparentă deschidere față de nou, revalorizare a muncii intelectuale și dezideologizare a culturii, păstrând pe fond prudența ideologică. Efectele Declarației din aprilie 19641 asupra vieţii culturale şi literare s-au concretizat printr-o diluare a ostilității criticilor de partid raportat la actul scrisului în general, contribuind la regenerarea treptată a literaturii prin recuperarea criteriului estetic şi inhibarea ingerinţelor doctrinare, făcând posibil „mersul literaturii spre ea însăşi”2. Cu toate acestea, ororile trecutului şi asuprirea intelectulilor pe parcursul deceniului trecut, vor menţine un caracter prudent al scriitorilor raportat la liberatatea în scris: „După desfiinţarea cenzurii s-a renunţat oficial la bruma de reguli ştiute. Când cenzorul ofical a încetat să existe, fiecare autor a devenit propriul său cenzor. De o mie de ori mai rău.”3

Eliberată de corsetul temelor majore ale realismului socialist, de cenzura opresivă și de obligativitatea elogiului comunist, literatura începe să recapete gustul literalității, mai ales odată cu valul şaizecist de scriitori tineri: George Bălăiţă, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu.

Scriitorul de la Bacău debutează cu Călătoria, în 1964, la Editura pentru Literatură, un volum de nuvele, a cărui prefaţă-laudatio este semnată de Eugen Barbu, primul critic care îi trasează un prim profil al scriitorului, intuindu-i vocația artistică şi forţa creatoare de mai târziu. Volumul ce cuprinde proze scurte ce se înscriu în matca tematică a prozei țărănești, prezintă tipologii, personaje, trame lipsite de complexitate, tributare realismului socialist şi scheme narative specifice literaturii premoderne. Deşi prozele constitutive nu aduc mari îmbunătăţiri în plan literar, ele se diferenţiază valoric din perspectiva faptului că evită limbajul şi recuzita proletcultiste, fiind expresia unui scriitor nerafinat estetic la momentul debutului. Mefiența autorului în acest prim volum este trădată și de lipsa reeditărilor, nuvelele fiind preluate numai parțial în colecții viitoare, ceea ce indică maturizare din partea lui Bălăiţă, la momentul bilanțului știind ce este valoros și ce nu în opera sa. Cu toate acestea, primul volum are meritul de a fi varianta experiementală a procedeelor și instrumentelor narative de mai târziu, contribuind la șlefuirea instrumentelor de creaţie ale acestuia. Însuşi scriitorul îşi recunoaşte aceste stângăcii inerente perioadei de debut, printr-o mărturisire de mai târziu: „Primele povestiri n-au fost scrise ca să fie publicate cu orice preț. Nici vorbă. Scriam despre țărani fiindcă îi cunoșteam. Esteticeşte nu prea ştiam ce vreau, dar aveam instincte bune.”4

Debutul prilejuiește și intrarea în Redacţia revistei „Ateneu”, înfiinţate de George Bacovia și Grigore Tăbăcaru în 1925, reînființată în 1964 și care a funcționat neîntrerupt până în prezent. Această schimbare profesională în viața lui George Bălăiță a presupus apropierea de un mediu mai elitist, un contact mai strâns cu viaţa literară şi înţelegerea acelei „scări” valorice a literaturii (în măsura în care valorizarea esteticului începea să devină din ce în ce mai pregnantă), prilej cu care experimentează noi lecturi, îşi asumă exercițiul scrisului, precum şi experiența literară din ipostaza criticului, a autorului de cronici. Prin dimensiunea ei, munca de la redacţia revistei i-a permis intrarea în mediul de literaţi din Bacău, sub oblăduirea poetului Radu Cârneci, redactor-şef la vremea respectivă, fiind şi unul dintre factorii catalizatori ai scoaterii la tipar a volumelor lui Bălăiţă, scriitor cu o recunoscută parcinomie de publicare. La momentul respectiv, din colectivul de redacție mai făceau parte și Sergiu Adam, Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Constantin Călin, Vlad Sorianu, ultimii doi fiind printre primii apologeţi şi cronicare ai autorului Călătoriei. În mai multe interviuri, scriitorul rememorează experienţa editorială de la revistă, ca una dintre verigile mecanismului de revigorare culturală a societăţii româneşti din deceniul al şaptelea: „Revista Ateneu de la Bacău (…) poate fi socotită ca un moment a ceea ce s-a numit dezgheț (subl.text ).Ceva-ceva era, fiindcă în redacție, din peste o duzină de inși numai doi erau membri de partid. În urmă cu câțiva ani, vai de mine și de mine, vorba bătrânei dactilografe care mitralia la un Remington străvechi, nu te puteai gândi la așa ceva.”5

În paralel cu activitatea de la Ateneu, George Bălăiță începe să colaboreze cu revistele Orizont, Luceafărul, Gazeta literară, Cronica, Iașul literar care îşi vor arăta afinitatea faţă de scrisul proaspătului redactor colaborator, devenind receptive la publicarea fiecăruia dintre volumele care vor urma în acest deceniu. Fără a neglija reușitele în plan literar ale publicaţiilor, faptul că scriitorul a fost cunoscut în mediile redacţionale, cu care a și colaborat, a contribuit la propagarea operei în viaţa culturală. Departe de a depăși mediul literar provincial, lucru care se va produce abia după publicarea primului roman, George Bălăiță devine treptat cunoscut criticilor provinciali.

La doar doi ani diferenţă, în 1966, va apărea la aceeași editură, volumul Conversând despre Ionescu, relicvă a mecanismului scriiturii şi imaginarului artistic, în legătură cu care o serie de critici s-a lansat în proiecţii privitoare la capacitatea creatoare şi de inovare a acestui scriitor, care presupune renunțarea la stilul epocii și deschidere către noi formule narative și către experiment, despinzându-se de tematica și laitmotivele realismului socialist. Relevantă în acest sens este opinia lui Aurel Martin: „o carte care nu face decât să confirme speranţele, să întărească impresiile, să adâncească liniile individualizatoare anunţate în volumul precedent, să clarifice o anumită orientare a autorului spre analiză, spre prozele de fantezie şi de descifrare a laturilor fantastice a existenţei sufleteşti în veşnică şi imprevizibilă mutaţie”6. Acest volum începe să ofere cheile unui orizont literar diferit, care renunţă la reminiscenţele prozei ţărăneşti, adoptă personaje complexe, scheme narative în care accesul se face mai greu, lăsănd să se depisteze reconigurări viitoare. Totodată, în acest al doilea volum încep să fie decelabile, pentru prima dată, trăsăturile stilului gogolian. Acest travaliu îndelungat al sedimentării modelelor și experiențelor scrisului (publicarea primelor două volume la distanţă de cinci-zece ani de la momentul scrierii, „constantele” de laborator de creaţie reprezentate de teme, personaje, episoade, termeni onomastici reiterate din proza scurtă în romanele de mai târziu), confirmă concepția despre insconsistenţa dualismului scriere-publicare în cazul scriitorului băcăuan: „Nu scriu pentru mine, firește. Dar sunt foarte ocupat cu scrisul în sine. Ne atrage. Nu existăm fără el. De aceea mi se pare mai puțin important să public ceva.”7.

După apariția celor două volume „multă vreme n-am mai scris literatură. Cu o excepție. O săptămână din primăvara lui 1966, când am scris o trăsnaie de vreo sută de pagini apărută sub titlul Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, o glumă, o săptămână de tumbe, ceva de neuitat, totul scos din priză!”8.
Stimulat de contactul permanent cu lumea culturală, familiarizat deja cu actul publicării și susținut de critică și de apropiații literați, George Bălăiță va edita, de această dată la Editura Tineretului, acest microroman, la doar un an după ce l-a scris în 1967, căruia îi va urma o lungă perioadă de abstinență editorială. Cartea Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte. Un roman al cuvintelor, aparent carte pentru copii scrisă în siajul stilului lui Carlo Collodi şi Antoine de Saint Exupery, concentrează un mesaj reflexiv pe tema existenţei umane, reunind proza ludico-fantastică cu problematizarea existenţială. Protagonistul acestor întâmplări hazlii este „Micul Cantemir”, alter-ego al copilului Bălăiţă (după cum concluzionăm din seriile de interviuri acordate de scriitor) un fel de Nică modern, şcolar curios, copil cu imaginaţie, care nu încetează să se uimească în faţa vieţii constant. Precum scriitorul la vârsta puberă, Micul Cantemir care reia temerile, bucuriile, jocurile şi preocupările copilului Bălăiţă, se teme de întuneric şi de propria umbră, încearcă să înveţe să joace marocco, este prieten şi trăieşte cu animalele sălbatice şi duce o luptă cu temele pentru acasă şi exerciţiile de gramatică.

Nu este surprinzătoare şi nu va fi nici singulară imaginea copilăriei în opera lui Bălăiţă, vârstă rememorată cu nostalgie de fiecare dată de scriitor, locus amoenus pe care îl va reitera sub diferite forme în volumele sale, interpretat drept paradisul pierdut al vieţii şi cea mai intensă perioadă de viaţă: „Timpul pe care eu contez şi în ale cărui zone adânci nici eu nu pot să pătrund este copilăria, la polul opus adolescenţei”.

În același an, absolvă cu notă maximă la examenul de licență, studiile universitare de la Facultatea de Litere din Iaşi, cu o lucrare despre Matei Caragiale, avându-l coordonator pe Constantin Ciopraga, întreprinse, așa cum am mai afirmat, pentru a-i satisface o dorință „niciodată mărturisită” a tatălui său. Lecturile din perioada studiilor literare încep să se solidifice, ocazie cu care intră în contact şi cu operele marilor romancieri ai literaturii universale.

Într-un interviu mărturiseşte că în perioada de debut avea drept repere din literatura română („scriitori faţă de care simţul meu critic se diminuează considerabil”9) pe Mihail Sadoveanu (al cărui stil narativ îl preia în volumul de debut ), despre care a dorit iniţial să-şi scrie teza de licenţă, şi pe Ion Creangă, de la care deducem că a preluat imaginarul narativ din microromanul Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte și oralitatea.

Anul 1967 a mai avut o altă semnificație pentru scriitor – intrarea în Partidul Comunist Român. Fără a oferi explicații privind motivațiile intrinseci ale acestui gest, George Bălăiță, explică intrarea sa în Partid ca un act reflex al contextului totalitar căruia nu putea să i se opună; astfel, el afirmă: „Am intrat în PCR în 1967, habar n-aveam de statut, istoria partidului, principii organizatorice și ce mai era. Era o chestie de procentaje, statistici mai mult sau mai puțin secrete, muncitori, țărani, intelectuali, femei, atâția tineri, atâția vârstnici. Eu n-am întâlnit, dintre cei din leatul meu cel puțin, pe cineva care că creadă o iotă din aiureala asta ideologică”10, idee pe care o va reitera în mai multe interviuri.

Motivată de intrarea în rândurile membrilor PCR sau și ca reflex al stimei de care se bucura în rândul criticilor proletcultiști, Bălăiță devine, un an mai târziu, în 1968, laureatul Premiului UTC pentru literatură, în maniera consacrată a exponenților de partid de a evidenția, în primul rând, meritele intelectuale ale membrilor. Departe de a considera nefiresc acest premiu, considerăm esențial să subliniem impactul pe care socialul îl aduce artisticului și schimbările care s-au produs în planul individului social și statului său. Din spusele scriitorului, înțelegem că acesta împărtașește opinia macedonskiană despre premii, despre modul de acordare și valoarea lor.

Acest premiu și aprecierea de care beneficia printre personaje culturale reputate la vremea respectivă vor face ca scriitorul să apară în planurile de traduceri ale editurilor străine, și începând cu 1968, George Bălăiță va fi tradus în țările sovietice, în limbile, rusă, germană, maghiară, și ulterior, va aparea și în publicațiile din Occident. În perioada comunistă, Bălăiță a fost printre prozatorii cei mai traduși scriitori contemporani, fiind publicat și în limbile franceză, spaniolă și engleză.

Referindu-se la importanța traducerilor pentru un scriitor și pentru o literatură vitregită cum era literatura română la momentul respectiv, autorul consideră că acestea au fost esențiale pentru difuzarea valorilor și comunicarea între culturi, prin intermediul lor fiind posibilă, pe de o parte intrarea literaturii române pe piața de carte străină și, pe de altă parte, pătrunderea în literatura noastră a marilor scriitori străini, respectiv, racordarea la actualitatea literară europeană.

Perioada post-1964 a presupus liberalizare inclusiv din acest punct de vedere, scriitorul menținonând principalele modele ale literaturii universale cu care va intra în contact cu această ocazie, prin intermediul căreia își va contura mai bine propria viziune literară – „atunci am ştiut că asta e calea”. Conform spuselor lui Bălăiţă, a fost influenţat de realismul rus („Şi te întrebi cum au încăput într-o cultură, în doar o sută de ani: Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov”; „din punctul meu de vedere, Gogol e maximum. Este primul care a gândit absurdul absolut, lumile paralele, taina asta a banalului, este miezul oricărei întâmplări adevărate (…) contactul cu el s-a produs demult … şi m-a atras fără să ştiu de ce la vremea aceea. Şi în poveştile lui Serile în cătunul de lângă Dikanka”, amintirile lui din tinereţe, nu se întâmplă nimic şi lumea există în acel sistem propus şi impus de el, dincolo de orice definiţie”), romancierii americani Hemingway şi Faulkner („Primul amor: Hemingway, mi-a trecut repede. S-a instalat mai bine, dar totuşi, el există într-un fel de mediocritate, are alt nivel decât Faulkner, de pildă. Când e vorba de clasicii americani, Faulkner a rămas o iubir târzie, dar definitivă”11), precum şi alţii: „Thomas Mann este Romancierul, l-am descoperit cu mare plăcere deşi părea conformist”, „Proust şi Joyce sunt experienţe limită. Cum să nu scrii bine când ai în spate o asemenea literatură?!”, Knut Hamsun, un ultim model în arta scrisului.

Un eveniment cu rezonanță pe plan familial l-a reprezentat nașterea unicului său fiu, Matei, educaţia acestuia într-un mediu optim care să-i ofere cât mai multe oportunităţi reprezentând, în fapt, una dintre preocupările vieţii de părinte.

Această primă perioadă profesională circumscrisă debutului şi primelor volume de proză, marcată pe de o parte, de munca editorială de la revista Ateneu de a susține literatura valoroasă, în conformitate cu principiul autonomiei esteticului, pe de altă parte de reputaţia bună pe care începe să şi-o creeze printre scriitorii şaizecişti (dincolo de cooptarea în rândurile PCR, era PCR sau PMR) au permis afilierea scriitorului băcăuan la gruparea „scriitorilor de bunăcredință”12, care au încercat să se desprindă de literatura aservită şi de grila marxist-leninistă în care se produsese literatura ultimilor ani.

Romancierul și opera sa după publicarea
„Tezelor de la Mangalia” – 1971

Dacă această primă etapă a publicării celor trei volume de nuvele (între 1964-1967) va fi una propice scrisului, deceniul al optulea, marcat de încercarea lui Nicolae Ceaușescu de reîndoctrinare, prin lansarea în 1971 a „Tezelor de la Mangalia”13,  prin care se lua act de diminuarea libertății scriitoricești, va obtura și întârzia cu câțiva ani publicarea celor două romane, Lumea în două zile, în 1975, și Ucenicul neascultător, doi ani mai târziu (1967). Revenirea la acest climat dezagreabil normalității estetice și energofag, a determinat caracterul de identificare în subsidiarul textului a strategiilor de supraviețuire artistică/estetică, de exacerbare a metodelor sub imperiul autocenzurii preliminare cenzurii instituționale.

Scrisul în societatea revenită la rigorile ideologice din deceniul anterior va fi marcat, de această dată, de intervenţiile cenzurii, ambele romane având o perioadă lungă de incubaţie la Direcţia Presei care era funcţională încă din a doua jumătate a deceniului al optulea, când „funcţionau creierele de fier”, „oficiau profesioniştii unei singure credinţe”, iar „grila stalinistă funcţiona fără greş”14.

În această perioadă de acalmie sciitoricească, în care nu mai publică nimic în volum, Bălăiță rămâne un personaj activ pe scena literară din provincie, continuându-și munca de redacție – în 1974, va deveni redactor-șef al revistei Ateneu – și de publicist la mai multe reviste din țară cu care va începe colaborarea în aceast interval: Tribuna, România literară, Convorbiri literare, Flacăra, Ziua literară, Vatra, Viața Românească, care vor apărea reeditate în mai multe etape, în volumele „Clopote de argint” (1974) și „Gulliver în Țara Nimănui” (1994).

Într-o încercare de a justifica meritele și alegerea sa pentru funcția de redactor-șef (nevoia de a demonstra/explica sensul existenței din totalitarism se resimte constant la scriitorii după 1989, când începe explorarea trecutului biografic, în special la cei care au „profitat” de sistemul comunist ca membrii ai PCR sau ca funcţionari în poziţii privilegiate ale statului), în interviul acordat lui Ștefan Agopian, centrat mai mult pe figura socială a scriitorului, Bălăiță relatează momentul numirii sale ca redactor-şef la revistă: „Prin anii 1970-1971, revista Ateneu căpătase, după multe ezitări, marcă și direcție. Era, cum se spune, competitivă în plan național. Între timp devenisem redactor-șef adjunct. Chestia cu dosarul bunicel. Serviciile de cadre nu mai lucrau așa dur. Răul a venit după Tezele din iulie 1971. Mai era și aceea că aveam, oarecum, un mai bun statut profesional decât alții. Și oarece farmec personal! Contează!”15

În anul 1971, George Bălăiţă trăieşte prima experienţă a plecării în străinătate, o călătorie în Vietnam; contactul cu civilizaţia orientală, pe de o parte, şi senzaţiile experimentate prin raportarea la alteritatea asiată, pe de altă parte,  îi provoacă un act de autocunoaştere rezumat în paginile introspective ale reportajului „Tranzit”. În subtextul prozei, scriitorul simte nevoia să clarifice motivaţiile „genetice” şi factorii inductori extrinseci ai realizării acestui text: „Într-o primă şi foarte târzie călătorie în Asia, am trăit de-a lungul câtorva săptămâni starea ciudată de a fi mereu în tranzit, niciun reper fix, provizorat, ceva ca o alunecare de-a lungul unui nesfărşit tunel de sticlă plin cu toate formele vieţii, intangtibile, văzute doar. Am vrut să scriu o carte intitulată chiar aşa: Tranzit. Am început-o. Nu a ieşit. Zace pe undeva. Includ câteva din fragmentele rubricii mele lunare de altădată.”16 Reportajul comportă forma unui text automat şi anticalofil (scriitorul se justifică călinescian într-un pasaj: „Să scrii tot ce vezi şi auzi, totul fără nicio ordine, să te exprimi”) care reuneşte pasaje fotografice, descriptive asupra peisajului („Scriam în scurtele popasuri sub soarele torid când presiunea naturii formidabile –vegetaţie, nori, căldură, apă, munte- mă intimida şi îmi căutam refugiul în zonele interioare, adânci unde eu însumi, un biet european care nu mai ştia decât să transpire, mai păstrau ceva din vechea, indestructibila legătură cu viaţa originară.”), oamenilor şi stilului de viaţă („femeile înfăşurate în lungile straie colorate, bărbaţii ascunşi în haine albe, uşoare, largi, mereu un vameş şi un poliţist”), pasaje reflexiv-introspective asupra propriei existenţe la nivel ontic şi artistic („Călătoria exterioară devenea astfel un test pentru călătoria interioară. După cum Asia, aşa cum încercam să o înţeleg, era un test pentru Europa”). Călătoria în Vientnam este dublată de această experienţă a scrisului cu efect cathartic: „Scrisul meu furios era însăşi natura, nu era un refugiu, era o redescoperire, eu mă recunoşteam… Eram departe, eram eu însumi, eliberat, nu simţeam în niciun fel constrângerea. Ciudat, deşi scriam ce simţeam, aveam sentimentul ciudat că scriu în afara lumii în care mă aflam (…) într-o detaşare abia acum înţeleasă: energia eliberatoare cu care scriam dezvăluia despre mine sensul neaşteptatei călătorii, descopeream înăuntrul meu o lume aproape la fel de nouă ca lumea prin care umblam”17.

Recunoașterea scriitorului în sfera literară bucureșteană, la nivel național, s-a produs odată cu publicarea romanului Lumea în două zile, în 1975, la Editura Minerva, George Bălăiță devenit una dintre vocile prozei românești de valoare a literaturii române optzeciste. Romanul a stârnit interesul criticii literare de la nivel central, impunând un scriitor matur, pe deplin conștient de talentul său și principiile sale literare. Într-un interviu,  autorul nostalgic rememorează actul scrierii operei: „Îmi amintesc cu bucurie temătoare cum scriam 12 ore pe zi într-o casă cu cerdac adânc, la o maică de la Mănăstirea Agapia”18. Experiența publicării acestei cărți i-a făcut cunoscută scriitorului o altă și anume, aceea cu cenzura; cartea care propune în subsidiar o viziune grotescă a sistemului camuflată sub registrul ironiei și al realismului magic a stat la Direcţia Presei câţiva ani, iar drumul spre la tipar şi avizul de publicare s-au datorat faptului că romanul „a picat în mâna unui cenzor de profesie” care nu i-a desluşit sensurile obscure, căutând sensuri ideologice doar la vedere.

Nucleul narativ este dual, cartea având o structură şi compoziţie bipolare: în cele două părţi care condensează întâmplări petrecute pe durata a două zile, corespunzătoare solstiţiilor de iarnă şi de vară, este prezentat protagonistul romanului în jurul căruia gravitează întreaga acţiune: Antipa, individ cu comportamente diferite şi personalitate duală, „domestică” – soţ al Feliciei, iubitor, petrecăreţ, persiflat, care respectă religios doar „Crăciunul” din noaptea solstiţiului de iarnă şi  „inflernală” – funcţionar care elibererază certidicate de deces, amuzându-se împreună cu cei şapte prieteni ai săi la cârciuma Moiselini, pe pariul morţii, prezicând în serie decesele care au loc.

Apărut la 10 ani de la debutul lui George Bălăiță, această proză confirmă așteptările unora dintre exegeți care i-au întâmpinat encomiastic volumele anterioare de nuvele, în care depistau germenii unor mari creații ulterioare. Lucrarea, considerată de critica literară cea mai importantă scriere a lui George Bălăiță, îl poziționează pe acesta într-un eșalon superior al ierarhiei literare a timpului, autorul fiind distins cu Premiul Uniunii Sciitorilor chiar în anul de debut. Într-ul dintre intervuri, George Bălăiţă rememorează o conversaţie cu Alexandru Ivasiuc: „Ţie lumea ţi-a schimbat statutul!”.

Impactul publicării acestui roman a fost unul neașteptat în peisajul literar, fiindu-i consacrate încă din anul de debut 17 cronici în 13 reviste de cultură: România literară, Luceafărul, România liberă, Tribuna, Ateneu, Convorbiri literare, Cronica, Orizont, Steaua, Contemporanul, Vatra, Flacăra, Transilvania, atât periodice centrale care vor scoate din conul de umbră provincial figura autorului Lumii, cât și publicații locale, acelea care deja îl consacraseră. Deși majoritatea cronicilor vor întâmpina cu entuziasm primul roman al lui Bălăiță, oficialitățile comuniste și critica proletcultistă promovată de reviste deservente acestora s-au poziționat detractor față de apariția romanului; prim-secretarul PCR al județului Bacău a denigrat public „Lumea în două zile” în cadrul unei ședințe de partid și, ulterior, revista ideologizantă „Săptămâna”, care „făcea ordine” în viața culturală românească, a publicat o serie de cinci articole defăimătoare la adresa scriitorului, catalogând romanul drept „carte profund nocivă, dușmănoasă politicii de partid și statului socialist”, iar autorul un „inamic primejdios al regimului”.

În anul 1977, apare la Editura Albatros, cel de-al doilea roman al scriitorului, „Ucenicul neascultător”, conceput drept primul volum al unei trilogii, alcătuită din opt capitole, este concepută ca o cronică a familiei Adam de care se ocupă Naum Capdeaur, ziarist descendent al neamului Adamilor din Modra. Cartea antrenează un număr mare de personajele în jururl cărora se construiesc povești de viață, pe care scribul poveștii le aduce laolaltă pe procedeul puzzle-ului: Toma Adam, întemeietorul neamului, țăranul venit dintr-un sat de sub Muntele Ou, Visarion Adam, activit de partid, Clara, Mama Ana, Chirică Samca, Rafael Finți.

Romanul Ucenicul neascultător va reconfirma calitatea de scriitor de prim etalon al vremii afirmată de Lumea în două zile, Bălăiţă, scriitor de provincie, devenind o voce literară foarte cunoscută în peisajul cultural. Deşi nu a beneficiat de aceeaşi amploare a cronicilor de întâmpinare, cea de-a doua carte de valoare a acestuia va fi foarte prezentă în peisajul critic. Romanul reia procedeele de expresie ale operei precedente şi îşi păstrează o valoare autonomă, dar nu aduce foarte multe elemente de inovare faţă de aceasta.

Concluzii

Așa cum afirma în mărturisiri, opera sa comportă realitatea biografic în anumite puncte de plecare, amintiri reale de locuri și întâmplări, permițând decelarea unui tablou ipotetic al punctelor de origine pentru unele dintre episoadele narate. Romanul va reflecta în al doilea capitol, Ochean, moartea unei Mame, episod pe care scriitorul mărturisește că este de inspirație biografică, trecută prin filtrul gândirii mature şi artistice.

Reputaţia celor două capodopere, statutul profesional şi munca de la „Ateneu”, vor constitui premise suficiente pentru accederea scriitorului într-un mediu mai elitist, în acelaşi an fiind ales în Consiliul Uniunii Scriitorului şi, ulterior, în biroul de conducere al acestuia, „cu un număr impresionant de voturi, printre primii. Cum, de altfel, s-a întâmplat și în mai 1990!”19, prilej cu care își va muta domiciliul în București, în anul 1979.

Prestigiul său de scriitor consolidat definitiv prin cele două romane îl încadrează temporal și estetic în categoria scriitorilor șaizeciști, autorul însuși incluzându-se recurent în această generație (compusă din D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Sorin Titel, Mircea Ciobanu) și din prisma valorilor literare comune; cu toate acestea, întrebat să definească profilul generației sale, George Bălăiță răspunde neaoș: „Fraţi de aceeaşi mamă făcuţi cu taţi diferiţi.”20


Acknowledgement:
Această lucrare a fost cofinanțată din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Cod Contract: POSDRU/159/1.5/S/140863, Cercetători competitivi pe plan european în domeniul științelor umaniste și socio-economice. Rețea de cercetare multiregională (CCPE).

Note bibliografice

1. „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, adoptată în 1964, ca urmare a accederii la conducerea partidului şi a statului a lui Nicolae Ceauşescu, a reprezentat un document prin intermediul căruia noua conducere a încercat să impună în mentalul colectiv desprinderea de regimul opresiv a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi condamnarea abuzurilor comise în perioada „obsedantului deceniu” sub omnipotenţa doctrinară a regimului.
2. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, București, Editura Fundației Pro, 2002, p.159.
3. C. Stănescu, „Între omul care vorbeşte şi omul care scrie este un gol de netrecut”, în George Bălăiţă, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom.
4. Tania Radu , „Cubul este gândit. Sfera este ivită din neant” în George Bălăiţă, Marocco (II), în „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom, p.322.
5. Ştefan Agopian, „Copilul e vrăjitor şi filosof” în George Bălăiţă, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom, pp.387-412.
6. Aurel Martin apud Marilena Donea în Cronologie la George Bălăiţă, Marocco (II), Iaşi, Editura Polirom, p.7.
7. Mărtusire confiată în carul unui interviu pe care ni l-a acordat în martie 2014.
8. Tania Radu, idem.
9. Mărturisire făcută în acelaşi cadru amintit.
10. Ştefan Agopian, „Copilul e vrăjitor şi filosof” în George Bălăiţă, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom.
11. În cadrul interviurilor pe care i le-am luat personal.
12. Eugen Negrici, op.cit., p.157.
13.  Tezele din iulie 1971 de la Mangalia au presupus înăsprirea metodelor administrative și reluarea propagandei pan-comuniste care au condus implicit la afectarea climatului de creație dominat de „psihoza revenirii realismului socialist”. Dar cu toate acestea, ideile „conducătorului” nu îşi găseau reflexie decât în literatura aservită partidului; la antipolul acestia, achiziţiile din deceniul al şaptelea nu s-au pierdut, scriitorii care aspirau spre normalitatea literaturii s-au preocupat de inventarea unor stratageme de supravieţuire în scris.
14. Exprimările îi aparţin scriitorului.
15. Ştefan Agopian, „Copilul e vrăjitor şi filosof” în George Bălăiţă, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom.
16. George Bălăiţă, Marocco (II), „Tranzit”, Iaşi, Editura Polirom, p.167.
17. Idem.
18. C. Stănescu, „Între omul care vorbeşte şi omul care scrie este un gol de netrecut”, în George Bălăiţă, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom, p.340.
19. Ştefan Agopian, „Copilul e vrăjitor şi filosof” în George Bălăiţă, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom,
20. Ibidem.

Bibliografie
  • Bălăiță, George, 2011, Marocco (II), „Câinele în lesă”, Iaşi, Editura Polirom.
  • Bălăiță, George, 2011, Marocco (I), Iaşi, Editura Polirom.
  • Bălăiţă, George, 2001, „Aşa îmi trebuie” în „Conflicte” în Observatorul cultural, nr.83, p.25.
  • Antologia Ateneu / Ateneu Anthology, 1987. „Manifestare în cadrul Reuniunilor revistei Ateneu, consacrată prozatorului
  • George Bălăiță” în Ateneu, nr. 11, p.6.
  • Adam, Sergiu, 1999. Pagini dintr-un jurnal posibil / Pages from a Plausible Diary, în Familia, nr. 5, pp. 63-65.
  • Adameșteanu, Gabriela, Starea și perspectivele culturii la început de mileniu / Despre articolul lui George Bălăiță Fotoliul Baroni apărut în Ziua literără / The State and Perspectives of Culture at the Beginning of the Millenium / About George Bălăiță’s article The Baroni Armchair that appeared in Ziua literară, în 22, nr. 29, p.14.
  • Călinescu, Al., 1987. George Bălăiță – premiul George
  • Bacovia pentru beletristică / George Bălăiță – George
  • Bacovia prize for fiction, în Ateneu, nr.11, p.6
  • Călin, Constantiniu, 1996. Arc-ul lui George Bălăiţă / George Bălăiță’s Arch, în Ateneu, nr.6, p.2.
  • Cesereanu, Ruxandra, 1992. Antiutopiile comuniste / Communist Dystopias, în Steaua nr.1, p.16.
  • Donea, Marilena, 2007. George Bălăiţă, Biobiliografie /
  • George Bălăiță, Bibliography, Bacău, Editura Corgal Press, 2007.
  • Dimisianu, G., 1999. Adevărul literar şi artistic / Literary and Artistic Truth, nr.456, pp.1-8.
  • Gafiţa, M., 1999. „Palladion” în Adevărul literar şi artistic, nr.456, pp.1-8.
  • Grigurcu, Gheorghe, 1999. Opiniile unui ucenic neascultător / The Opinions of An Unruly Apprentice, în Convorbiri literare, nr. 8, p. 9.
  • Grigurcu, Gheorghe, 2001. Bilanțul unei comemorări Mateiu
  • Caragiale / The Balance of a Mateiu Catagiale Celebration, în Convorbiri literare, nr. 3, p. 47.
  • Grăsoiu, Liviu, 2001. Scriitori subevaluaţi / Underestimated Writers în Luceafărul, nr. 8, p. 16.
  • Groșan, Ioan, 1999. Se poate glumi doar până în proximitatea morții / You Can Joke Only Until Death Approaches, în Familia, nr. 5, p. 74-75.
  • Lăncrănjan, Ion, 1999. Referat „George Bălăiţă – Palladion” în Adevărul literar şi artistic, nr.456, pp.1-8.
  • Mincu, Marin, 2001. Despre carierismul literar sau despre virusarea ireversibilă a statului de scriitor / About Literary Careerism or the Irreversible Alteration of the Social Status of the Writer în Luceafărul, nr.10, p.10.
  • Naum, C., 1998. Scurt excurs biografic / Brief Biographical Deviation, în George Bălăiță. Lumea în două zile, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, pp.IX-X.
  • Oprea, Al; 1999. Palladion nuvelă din volumul Conversând despre Ionescu / Palladion, Novella from Talking About Ionescu, în Adevărul literar şi artistic, nr.456, pp.8-9.
  • Prisecaru, M, 2002. Scriitorul George Bălăiţă şi rectorul Marius Paraschivescu au devenit cetăţeni de onoare ai Bacăului / George Bălăiță, Writer, and Marius Paraschivescu, Dean, became Honorary Citizens of Bacău, în România literară, nr. 3812, Supl. Ediție de Moldova, p.1
  • Sorescu, Constantin, 1988. Scriitori români contemporani:
  • George Bălăiță: Cerul gurii și umbra bibliotecii / Romanian Contemporary Writers: George Bălăiță: The Roof of the Mouth and the Shadow of the Library, în Scânteia tineretului, nr.31, p. 9.
  • Stănescu, C., 1999. Cenzura: Opere alese / Censorship: Selected Works, în Adevărul literar şi artistic, nr.450, pp.1-8.
  • Stănescu, C., 1999. Uşa cenzurii / The Door of Censorship, în Adevărul literar şi artistic, nr.456, pp.1-8.
  • Stoiciu, Liviu Ioan, 2001. Absenteismul scriitoricesc / The Absenteeism of Writers, în Cotidianul, nr. 86, p. 8.
  • România literară, Consiliul Uniunii Scriitorilor, nr.22, p.3.
  • Scrisoarea adresată Martei Petru de George Bălăiță / Letter to Marta Petreu from George Bălăiță, 2001. Apostrof, nr.2, p.2.
  • Ziua literară, 10 întrebări (fără răspuns) pentru George Bălăiță / 10 Questions (without answer) for George Bălăiță, nr. 2, p. 4.
Transilvania-nr-1-Balaita_2015
Sursă foto: http://www.polirom.ro/_images/esantioane/4039/ coperta1.jpg
DISTRIBUIȚI