Situații de predictibilitate a alternanțelor fonologice în materializarea opoziției de număr la substantive

Situations of Predictability of Phonological Alternations in the Materialization of Number Opposition to Nouns

 

Abstract: The article follows the situations involving predictability of phonological alternations, considering their large number. The difficulty of delimiting a radical (variable) common to forms from the same paradigm, the possibility of several ways of segmentation in the case of some nouns, the existence of morphological allomorphs leads to a complex system of alternations. Linguistic material is organized according to the morphonological conditioning that is the basis of the distribution in various contexts.

Keywords: contemporary Romanian language, linguistics, teaching Romanian as a non-maternal language, morphological allomorphs, predictability of phonological alternations

 

Într-un articol anterior vorbeam despre dificultatea predării limbii române ca limbă nematernă,[1] dificultăți generate de bogăția flexionară a limbii si de omonimia unor desinențe care materializează opozițiile de număr. Cu toate acestea, desinențele, având un număr mai limitat, pot fi sistematizate mai ușor decât alternanțele dintr-un radical care înregistrează variații. Dificultatea de a delimita un radical (variabil) comun formelor din aceeași paradigmă, posibilitatea mai multor modalități de segmentare în cazul unor substantive, existența alomorfelor morfologice conduc spre un sistem de alternanțe complex, sistem prin care, remarcă Sextil Pușcariu[2], limba română se aseamănă  mai mult cu limbile slave decât cu cele romanice.

Deși utilizată în mod curent, cuvântul-umbrelă alternanță fonetică a fost înlocuită de mult timp în lucrările de specialitate, începând cu diferențierea operată de Sextil Pușcariu între natura fonemică (de diferențiere a formelor flexionare, de rol funcțional) și fonetică unui sunet[3]. În situația în care avem de a face cu un joc de foneme utilizat pentru a realiza distincții morfologice (și derivative), de exemplu pentru a marca forma de plural masculin: bărbat – bărbați, pomi- pomi, Sextil Pușcariu utilizează conceptul de morfonem. Termenul acoperă atât funcția de marcare a formelor morfologice și derivative, cât și pe aceea de element auxiliar (“morfonem auxiliar”) alături de morfem (de ex în vacă – vaci, există morfemele ă – Ø și morfonemul auxiliar k – č), lucru care îl determină pe autor să enunțe unul dintre principiile caracteristice sistemului fonemic românesc, acela de hipercaracterizare a formelor morfologice, „tendința de a întrebuința toate mijloacele disponibile spre a distinge diferitele forme de declinare și de conjugare nu numai prin desinențe sau elemente auxiliare proclitice și enclitice, ci și prin alternanțe sonice”[4]. Andrei Avram adaugă conceptul de alternanță fonologică independentă (de ex alternanța a – e este auxiliară în masă – mese și independentă în masă – mesă, în graiuri), distincție care îl ajută în evaluarea randamentului funcțional al unei alternanțe.[5]

Această „tendința pronunțată de hipercaracterizare” a produs cel puțin patru fenomene, dintre care două sunt relevante pentru discuția de față: preferința pentru formele mai afectate de schimbări fonetice, adică cele care înglobează cele mai multe morfoneme (de ex, norma alege forme ca porți, străzi și respinge poarte, strade) și inversiunile morfonemice (copac s-a modificat după modelul sac – saci, schimbând forma originară din alb. kopač)[6].

Valeria Guțu Romalo preia pentru variația parțială a radicalului termenii alternanțe fonetice sau morfoneme, alomorfe ale radicalului, deoarece variația este realizată „în termeni fonologiei”, dar „nu este condiționată strict fonologic”[7].  Având în vedere că variația radicalului poate fi reclamată, în egală măsură, de fonologie și de morfologie, fenomenul este repartizat morfonologiei, un domeniu intermediar între fonologie și morfologie[8], dar neputând fi considerată o disciplină aparte, se vorbește mai degrabă de un sistem morfonologic alcătuit din (arhi)foneme/ succesiuni de arhifoneme cu proprietăți stabilite după criteriul (ne)participării la alternanțe sau după natura alternanțelor respective[9]. Ca urmare, alternanța este numită fonologică, deoarece termenii ei sunt “unități fonologice distincte” și sunt considerate alternanțe doar acele diferențele fonice pertinente, din punct de vedere morfologic și fonetic. Acesta este motivul pentru care majoritatea cercetătorilor recurg la un termen mai adecvat, „alternanțe fonologice” (Valeria Guțu Romalo, Theodor Hristea, Sanda Golopenția ș.a), „alternanță fonetică sau, mai exact, fonologică (sunetele care alternează sunt realizări ale unor segmente fonologice distincte)”[10]. Definirea alternanței/seriei de alternanțe ca termeni în distribuție defectivă face ca, pe baza fenomenelor de alternanță să poată fi stabilite seria centrală și seria anterioară a vocalelor: “într-o serie de cuvinte, seria /ă, î/ alternează cu /e, i/; prezența vocalelor /e, i/ este determinată de prezența, în silaba următoare, a vocalei prepalatale /e/ : /măr/ – /mere/”[11].

Numărul mare de alternanțe (mai ales consonantice), o trăsătură pregnantă a sistemului fonetic românesc în comparație cu sistemul fonetic al celorlalte limbi romanice face ca limba română să fie mai consonanțică decât celelalte limbi romanice, deoarece alternanțele vocalice tind să nu se mai producă la neologismele (relativ) recente, pe când cele consonantice se mențin (de ex., într-un verb neologic ca a acorda, se produce în continuare alternanța k – č, pe când cea vocalică de persoana a III-a, o – oa a fost suprimată)[12].

Existența, pe de o parte, a radicalilor în care se produc alternanțe și, pe de altă parte, a radicalilor neafectați de alternanțe conduc la pierderea caracterului predictibil a acestora[13]. Lipsa de predictibilitate a alternanțelor fonologice explică lipsa unor cercetări sistematice cu caracter exhaustiv. Andrei Avram atrage atenția că nu există descrieri sistematice și exhaustive a faptelor care să se încadreze în ceea ce  Troubetzkoy numește morfonologia unui idiom, adică tot ce ține de sandhi intern, mutațiile fonetice cu funcție morfologică. O analiză pe un inventar finit și nu prea larg de elemente, cuprinzând cuvintele cele mai mult folosite din limba literară, realizează Valeria Guțu Romalo, sistematizând într-o clasificare foarte apropiată de a Paulei Diaconescu, un număr diferit de tipuri de clase (3 tipuri flexionare și 17 clase). Autoarea utilizează criterii comune cu ale Paulei Diaconescu (omonimiile și afixele prin care se realizează flexiunea și indiferența față de categoria determinării) și criterii specifice (distincția dintre alomorfele fonetice și alomorfele morfologice, modul diferit de ana­liză -în special analiza substantivelor invariabile). Relevante pentru lucrarea de față sunt rezultatele cu privire la alternanțele fonetice înregistrate, ținând seama de condiționarea fonetică și morfologică a particularităților de distribuție[14]:

 

1. Alternanțele consonantice afectează finala radicalului, pe când cele vocalice se produc de obicei în partea centrală a radicalu­lui (baie – băi) și foarte rar în finalul radicalului (ferăstrău – ferăstraie)
2. Alternanțele k – č, g – ğ și sk – șt apar în substantivele cu opozițiile desinențiale Ø/i și ă/e; aceste alternanțe se realizează în flexiunea substantivelor masculine, feminine și neutre
3. Alternanțele d – z, ț – ț, s- ș, s(t) -ș(t), s(tr)- ș(tr), (ș)k – (ș)t, sk – șt, z- j, l -Ø se produc doar în flexiunea substantivelor masculine și feminine.
4. Alternanțele vocalice se pot produce atât în silabă accentuate, cât și în cea neaccentuată (radicalul rămâne accentuat)
5. Nu se pot produce concomitent în radical două consonantice, ci doar o alter­nanță vocalică și una consonantică (băiat – băieți, ciomag – ciomege, comandă – comenzi, baltă -bălți) sau două alternanțe vocalice (tânăr – tineri)
6. Alternanțele á – é și ă – e se produc după o labială, â – i după o labiodentală
7. Pentru alternanța oa – o, diftongul oa apare înainte de desinența e (soare, floare), iar o înainte de desinența –i (sori, flori).
8. Există alternanțe proprii anumitor genuri: ă accentuat/é caracterizează substantivele masculine și neutre; ă – e se produce la substantivele feminine, în relația cu desinența de plural –i: carte – cărți. ladă – lăzi (această alternanță nu se produce la substantivele masculine care au desinența –i: frate – frați, brad -brazi) și în relația cu desinența –uri: carne – cărnuri, blană – blănuri (dar nu se produce la substantivele neutre în –uri: țarc – țarcuri, gard – garduri)
9. Desi­nența -uri e asociată, la substantivele femininelor cu variații ale radicalului (iarbă -ierburi), spre deosebire de substantivele neutre care au aceeași desinență (leac- leacuri).
10. Cele mai multe variații ale radicalului le înregistrează substantivele cu desinența de plural –i.
11. Vocalele aflate în poziție inițială nu variază niciodată (aripă – aripi, albie – albii)

 

Sistemul fonemic ordonat de Sextil Pușcariu, prin organizarea materialului fonetic (“sonic”) în așa fel încât să corespundă sistemului din conștiința lingvistică a vorbitorului  sintetizează condiționări de natură fonetică observate în[15]:

• Alternanțele ă-e și în – in condiționate de consoana precedentă și de poziția următoare (măr – mere, meri; vână – vine, sfânt – sfinți) ;
• Alternanța în-in (tânăr – tineri) apare și după dentale, condiționată de poziția dură și moale următoare.
• Alternanța a – e apare după i și când a este accentuat, dar corespondentul e este în acest caz legat de poziția moale următoare: băiat – băieți, buruiană – buruiene
• În alternanța e – ea: ea apare numai când urmează un ă: seri-seară; e se află în fața unui grup mixt cu caracter muiat, ea apare în fața unui grup mixt cu caracter nemuiat: munteni – muntean, veac – veci
• Majoritatea alternanțelor consonantice sunt condiționate in limba română de vocalele palatale următoare.
• Cele mai des întâlnite sunt alternanțele la ocluzivele velare k și g, care alternează cu č și ğ înainte de e sau i: (rac – raci; doagă – doage, fulg – fulgi); la fel, grupurile consonantice sk și șk alternează cu șt (gâscă – gâște; pește – pești; ceașcă – cesti)
• Alternanțele t – ț și d – z apar înainte de morfemul desinență de plural –i (bărbat – bărbați, brad – brazi). Grupul st alternează cu șt înainte de plural în -i (veste – vești)
• Alternanța s – ș se produce înainte de morfemul de plural i, chiar și când e despărțită de acesta prin t sau tr: pas-pași; prost -proști; veste -vești;
• Dentala l alternează cu i înainte de forma de plural în –i, dar numai in cuvintele mai vechi: cale – căi, cal – cai
• Opoziția a – e, unul din cele mai caracteristice morfoneme: a după labiale se transformă în e la plural (masa-mese, fată – fete). Sub presiunea uzului, modelul fată -fete impune alternanța a – e și în față – fețe, plural care în limba veche avea forma fațe. Pe de altă parte, formele de plural care nu cunosc această alternanță (babe, mame, maștere, nicovale) sunt explicat prin puterea tradiției care se opune tendinței de hipercaracterizare.
• Alternanțele ă – e, a – e și î – i (și morfonemele rezultând din ele) sunt condiționate de aspectul fonemic al poziției moi sau dure (făt -feți, fată-fete, vână-vine), specific dacoromân
• Alternanța căruia îi acordă destul de mult spațiu și care a suscitat discuții și mai târziu este a – ă. Sextil Pușcariu sesizează cel întâi rolul ei morfonematic, de a marca deosebirea între singular (a) și plural (ă) la substantivele feminine cu un a accentuat în radical (“tulpină”) și au forma de plural –i (plin sau afonizat): carte-cărți, adunare-adunări, gară-gări. A de la forma de singular și ă de la forma de plural au apărut din e – ul cuvântului de origine: țară – țări (lat. terra), opoziție care s-a generalizat, rezultat al tendinței de hipercaracterizare prin morfoneme[16].

 

Fiind vorba de o situație foarte frecventă, mutația fonetică a substantivelor feminine cu pluralul în -i a fost explicat ca regulă bazată pe convenție: “a accentuat din tulpina substantivelor bisilabe feminine îl preface pe acesta în ă înaintea desinenței -i a pluralului”[17]. O altă teză, a lui Andrei Avram susține că înlocuirea lui a protonic din cuvintele de bază cu ă în derivatele cu sufixe accentuate nu se produce datorită derivării, ci ca urmare a factorului inductor á ~ ă și a tendinței spre armonie vocalică, lucru care îl conduce pe autor la relevarea a două tipuri de alternanțe: unul care reflectă o legătură directă între apariția alternanței și mutațiile fonetice (în flexiune sau în derivare): carte – cărți, și un altul, ca urmare a tendinței spre armonie vocalică: pahar – păhărel[18]. Analizând condițiile în care se produce alternanța [a] ~ [ă] în silabele protonice, Andrei Avram observă, pe urmele lui A. Philippide, S. Pușcariu, Al. Graur, dar în opoziție cu aceștia că nu există un raport de dependență între alternanțele produse în trecerea de la cuvânt la derivatul lui: ex pahar-păhărel, capac – căpăcel, catran, Banat – bănățean, zadar – zădărnici etc.[19], ci e vorba de “o regulă fundamentală în morfonologia limbii române”, opoziția “accentuat/neaccentuat, mai exact, accentuat/protonic”, “suficientă pentru demonstrarea atât a independenței [á] ~ [ă] față de natura vocalei din silaba precedent, cât și a faptului că aceeași alternanță este factorul inductor al alternanței [a] ~ [ă]”.

Pentru Eugeniu Coșeriu acest caz pe care îl consideră  “ cel mai interesant” al femininelor în –ă, care pot avea pluralul în –e, fără metafonie (casă – case), sau pluralul în –i, cu metafonie (tară – țări)”[20], se explică prin tendința normei (pe care o consideră mai puțin generală decât sistemul și căreia îi acordă un caracter social-cultural) de a adopta, formele în -i cu metafonie (și oferă ca exemplu pluralul normei anterioară, școale, păstrat în numele unei instituții Casa Școalelor).

Așa cum se observă, producerea alternanțelor are loc ca urmare a unei condiționări de natură fonetică (ca urmare a influenței sunetelor învecinate), morfonologice sau etimologice (de ex alternanța a – ă nu se mai produce în cuvintele nou intrate în limbă).  Condiționare morfonologică observă Andrei Avram în cadrul segmentelor alternante din seară – seri, segmentul ea fiind considerat împreună cu și oa (floare – flori) singurii termeni polifonematici[21]. Tot o condiționare de context, la nivelul morfonemic; există  în leu – lei (structură formată din radical + desinență Ø, cu o alternanță condiționată la nivel morfonemic (semiconsoana gravă este transformată într-o semiconsoană acută din cauza lui i: lew –u, lew -i)[22]. Rolul reprezentării “morfofonemice” este de a reduce forme ca urs – urși, sac – saci, leu – lei, văr – veri, la un singur tip flexionar.

De asemenea, urmărind particularitățile distribuționale ale morfemelor k, č, t, ț, observă că alternanțele k – č (arac – araci)și t – ț (frate – frați) sunt postvocalice[23], că alternanțele s – ș și k – t au particularitatea de a fi asociate în unele morfeme, iar k – t face parte dintr-un grup consonantic în care ocupă poziția finală.[24]

Vom reține pentru final contribuția Paula Diaconescu în descrierea funcțională a alternanțelor fonologice, prin numirea genului de relații pe care le contractează: de interdependență între termenul unei alternanțe și desinență la ambele numere (floare – flori), de dependență între termenul unei alternanțe și desinență (cărare – cărări), de nedeterminare între termenul unei alternanțe și desinența de plural (mormânt – morminte). În tabelele cu schemele de flexiune propuse de autoare au fost adăugate alternanțe care se produc în clasa flexionară respectivă.

 

Clase flexionare	1		Alternante posibile
nr caz	sg	pl	a/e ă/e ea/e â/i k/ĉ sk/șt șk/șt
N-Ac	-ă	-e
G-D

 

Clase flexionare	2		Alternante posibile
nr caz	sg	pl	a/ă a/e ă/e ea/e oa/o â/i d/z k/ĉ g/ĝ sk/șt șk/șt st/șt t/ț
N-Ac	-ă	-i
G-D

 

Clase flexionare	3		Alternante posibile
nr caz	sg	pl	a/ă oa/o d/z t/ț l/Ø
N-Ac	-e	-i
G-D

 

 

Clase flexionare	4		Alternante fonetice
nr caz	sg	pl	ea/e
N-Ac	Ø	-(l)e
G-D

 

 

Clasa flexionară	1		2		3		4		Alternante posibile
nr caz	sg	pl	sg	pl	sg	pl	sg	pl	a/e ă/e ea/e oa/o â/i d/z k/č g/ğ s/ș t/ț z/j
N-Ac	Ø	i	u	i	e	i	ă	i
G-D

 

Clasa flexionară	1		2		3		4		5		Alternante posibile
nr caz	g	l	g	l	g	l	g	l	g	l	a/ă ă/a ă/e o/oa i/â g/ğ
N-Ac	Ø	e	Ø	uri	u	e	u	uri	u	i
G-D

 

Acknowledgement: This work was supported by a grant of the Romanian Ministry of Education and Research, CNCS/CCCDI – UEFISCDI, project number PN-III-P3-3.6-H2020-2020-0160, contract no. 55/2021.

[1] Monica Borș, „Utilizarea criteriului desinențelor și a tiparelor de flexiune în predarea genului substantivelor la studenții străini”, Transilvania, nr. 8 (2023): 90-96.

[2] Sextil Pușcariu, Limba romînă, vol. II, Rostirea (București: Editura Academiei RPR, 1959), 270. Autorul explică lipsa de consecvență în producerea alternanțelor prin simțul etimologic al vorbitorului.

[3] Pușcariu, Limba romînă, 267.

[4] Pușcariu, Limba romînă, 350.

[5] Andrei Avram, „Consecințe morfonologice ale palatalizării labialelor în dialectele aromân și meglenoromân”, în Contribuții la morfonologia limbii române (București: Editura Academiei Române, 2013), 145-146.

[6] Pușcariu, Limba romînă, 271.

[7] Valeria Guțu Romalo, Morfologie structurală a limbii române. Substantiv, adjectiv, verb (București: Editura Academiei RSR, 1968), 229

[8] Andrei Avram, „Velarizarea vocalelor anterioare precedate de vibranta forte și morfonologia limbii române”, în Contribuții la morfonologia limbii române, 57.

[9] Andrei Avram, „Sistem și normă în morfonologia limbii române”, în Contribuții…, 77.

[10] Andrei Avram, „O alternanță accentuală provocată de o altenanță vocalică în limba română”, în Contribuții…, 57.

[11] Emanuel Vasiliu, Fonologia limbii române (București: Editura Științifică, 1965), 46-47.

[12] Theodor Hristea coord., Sinteze de limba română. Ediția a treia revăzută și din nou îmbogătită (București: Editura Albatros, 1984), 16.

[13] Gabriela Pană Dindelegan coord., Dicționar de termeni gramaticali și concept lingvistice conexe (București: Univers Enciclopedic Gold, 2023), 52.

[14] Valeria Guțu Romalo, Morfologie…, 83-89.

[15] Sextil Pușcariu, Limba romînă, 262-273.

[16] Pușcariu, Limba romînă, 373.

[17] Pușcariu, Limba romînă, 270

[18] Avram, „Alternanțe vocalice și armonie vocalică în limba română”, în Contribuții, 56.

[19] Avram, „Alternanțe vocalice și armonie vocalică în limba română”, în Contribuții, 50-51.

[20] Eugeniu Coșeriu, „Sistem, normă și vorbire”, în Teoria limbajului și lingvistică generală. Cinci studii (București: Editura Enciclopedică, 2004), 44.

[21] Avram, „Caracteristici sintagmatice ale alternanțelor fonologice în limba română”, în Contribuții, 26.

[22] Avram, „Aspecte morfonologice ale palatalizării labialelor în graiurile daco-române”, în Contribuții, 131.

[23] Avram, „Alternanțe fonologice în grupuri consonantice și grupuri consonantice alternante”, în Contribuții, 71.

[24] Andrei Avram, „Alternanțe fonologice în grupuri consonantice și grupuri consonantice alternante”, în Contribuții, 73.

 

Avram, Andrei. Probleme de fonologie a limbii române [Problems of Romanian Language Phonology]. Bucharest: Editura Academiei Române, 2009.

Avram, Andrei. Studii de fonologie generală [Studies in General Phonology]. Bucharest: Editura Academiei Române, 2013.

Avram, Andrei. Studii de fonetică descriptivă (generală și românească) [Studies in Descriptive Phonetics (General and Romanian)]. Bucharest: Editura Academiei Române, 2014.

Avram, Andrei. Studii de fonetică istorică a limbii române [Studies in the Historical Phonetics of Romanian Language]. Bucharest: Editura Academiei Române, 2012.

Avram, Andrei. Contribuții la morfonologia limbii române [Contributions to Romanian Language Phonology]. Bucharest: Editura Academiei Române, 2013.

Borș, Monica. “Utilizarea criteriului desinențelor și a tiparelor de flexiune în predarea genului substantivelor la studenții străini” [The Use of the Criterion of Desinences and Inflectional Patterns in Teaching Noun Gender to Foreign Students]. Transilvania, no. 8 (2023): 90-96.

Coșeriu, Eugeniu. “Sistem, normă și vorbire” [System, Norm, and Speaking]. In Teoria limbajului si lingvistică generală. Cinci studii. Bucharest: Editura Enciclopedică, 2004.

Diaconescu, Paula. Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc [Structure and Evolution in the Morphology of the Romanian Noun]. Bucharest: Editura Academiei RSR, 1970.

Guțu Romalo, Valeria. Morfologia structurală a limbii române. Substantiv, adjectiv, verb [The Structural Morphology of Romanian Language: Noun, Adjective, Adverb]. Bucharest: Editura Academiei RSR, 1968.

Hristea, Theodor, ed. Sinteze de limba română. Ediția a treia revăzută și din nou îmbogățită [Synthesis of Romanian Language: The Third Revised Edition]. Bucharest: Editura Albatros, 1984.

Pană Dindelegan, Gabriela, ed. Dicționar de termeni gramaticali și concepte lingvistice conexe [Dictionary of Grammatical Terms and Connex Linguistic Concepts]. Bucharest: Univers Enciclopedic Gold, 2023.

Pușcariu, Sextil. Limba romînă [Romanian Language], vol. II, Rostirea. Bucharest: Editura Academiei RPR, 1959.

Rosetti, Al. and Aurelian Lăzăroiu. Introducere în fonetică [Introduction to Phonetics]. Bucharest: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

Vasiliu, Emanuel. Fonologia limbii române [The Phonology of Romanian Language]. Bucharest: Editura Științifică, 1965.