Rezumat

Petru Dumitriu – People Vanquish!

The meteoric rise to fame of Petru Dumitriu is one of the most significant intellectual tales of the communist era. Enjoying a status of great prestige and blessed with all the trappings of a classic, Petru Dumitriu remained, for more than a decade, until his exile to the West, the very epitomy of the newly emerging literature to be written under the guise and inspiration of the comunist party. The goal of this essay is to investigate a key layer of Dumitriu’s work, namely the social and ideological contribution to the creation of a socialist- realist discourse. The manipulation of tradition, the praise of the totalitarian rule, the commitment to supporting the dominant position of the Party, these are the key ingredients to be found in his essays. This article aspires to be a contribution to the intellectual history of romanian communism.

Keywords: Communism, writer, totalitarianism

Articol intreg

În anii dintre 1948 şi 1960, Petru Dumitriu ilustrează condiţia scriitorului-pontif în spaţiul Republicii Populare Române. Grandoarea şi servituţile carierei intelectuale în regimul de democraţie populară sunt de recuperat în traseul său biografic. Gloria, bunăstarea, recunoaşterea canonică sunt atributele identificabile în acest segment cronologic al biografiei sale. Ceea ce urmează, după evadarea în Occident, este parte din naraţiunea pe care scriitorul Petru Dumitriu o punea în pagină , angajat, în spiritul indicaţiilor de partid. Doar de că, de aceasta dată, “ duşmanul poporului “ este chiar fostul artist ortografiat cu majusculă. Opera de damnatio memoriae orchestrată de PMR nu este cu nimic mai violentă, retoric, decât seria de campanii instigate de eseistul Petru Dumitriu. Un anume sens al simetriei simbolice era respectat de către destin.

Asemeni lui Horia Lovinescu, Petru Dumitriu vine către lumea nouă a RPR încărcat de o ereditate socială bolnavă. El nu aparţine, genetic, materialului ideal din care urmează să fie plămădită umanitatea comunistă. El este permanent vulnerabil din dublul unghi al familiei şi al sensibilităţii afirmate anterior lui 1948. Reinventarea scriitorului este cu atât mai spectaculoasă cu cât primele proze ale debutului trădau apartenenţa lui Petru Dumitriu la o matrice stilistică depărtată de literatura angajată predicată de partid imediat după 1945. Prin
rafinament şi dicţiune, Dumitriu, cel din 1947 / 1948, este parte din „generaţia pierdută” a lui Chihaia, Vona sau Tonegaru. În absenţa cezurii comuniste, nu este dificil de anticipat care ar fi fost poziţia sa în câmpul cultural. Una care nu ar fi evocat prin nimic tezismul radical al ficţiunilor şi intervenţiilor sale publicistice.

Până la un punct, istoria lui Petru Dumitriu este una încărcată teologic de păcat şi de redempţiune ratată. Opţiunea existenţială pe care scriitorul o face, în anii realismului socialist, îi determină identitatea umană şi intelectuală, în egală măsură. Dincolo de confesiunile tardive, realizate în interviurile de după 1989, confesiuni ce trimit la raţiunile justificând convertirea şi producţia abjectă de propagandă, ceea ce rămâne este opera însăşi scrisă în România, o operă ce poartă dubla pecete a talentului şi imoralităţii asumate deliberat. Pactul faustic pe care îl încheie Petru Dumitriu îl împinge către Parnas, în momentul în care congenerii săi sunt confruntaţi cu moartea sau tăcerea,timp de decenii. Gloria la care visează Creatorul îi este oferită. Preţul este contaminarea ideologică a unui intertext vast, ce poartă pecetea geniului ficţional. Tragedia lui Petru Dumitriu răspunde, în oglindă, traseului bulgakovian. Dacă ultimul preferă tăcerea şi recluziunea, punându-şi speranţele în cartea ce supravieţuieşte flăcărilor, prozatorul român face parte din umanitatea
contorsionată şi grotescă a Casei Griboedov. El nu este, mutatis mutandis, decât un Latunski autohton, un inchizitor solidar cu întreaga ticăloşie contemporană.

Exilul este marcat de tentativa de mântuire refuzată. Romanele din exil transcriu această a doua renaştere compromisă a scriitorului, renaştere care să neutralizeze şi să transfigureze potenţialul compromisului maculant anterior. Suspendat între lumi,renegat de regimul care l-a creat şi neeaceptat de un exil ce îl resimte ca pe un corp străin, Petru Dumitriu va reveni în România postcomunistă ca o fantoşă devitalizată, ca un spectru ce bântuie în prelungirea celui care a fost şi a murit. Convertirea din exil la catolicism, ca şi mărturisile de după 1989, nu pot răscumpăra păcatele tinereţii.1

Dintr-o perspectivă asumat est-etică, cazul lui Petru Dumitriu ipostaziază,exemplar, impasul intelectual definind identitatea scriitorului complice cu regimul de democraţie populară. Atunci când delaţiunea şi represiunea sunt fapte cotidiene, aderarea şi solidaritatea entuziastă sunt semnele cauţionării răului totalitar. Triumful lui Petru Dumitriu este consacrat în anii în care duşmanii, suspecţii, cei neutrii ideologic sunt lichidaţi, programatic. Paginile sale se află în vecinătatea unor destine documentabile, de la Vladimir Streinu la Dinu Pillat.

În adâncul lumii pe care o celebrează textele sale encomiastice se află suferinţa şi moartea intelectuală. Şi chiar şi atunci când geniul pare a învinge propaganda, ( cum este cazul “Cronicii de familie” ), ceva din toxicitatea verbului de partid se strecoară în operă, aducând cu sine un venin ideologic al cărui gust persistă, peste decenii. Ca şi G. Călinescu, cel din “ Scrinul Negru”, Petru Dumitriu exploatează, baroc, agonia unei lumi. În anii în care vasta sa construcţie epică este publicată, burghezo- moşierimea stigmatizată ficţional este supusă tratamentului de lichidare/exterminare. Saga lui Petru Dumitriu nu este una inocentă ideologic. Decadenţa etalată aici răspunde comandamentului partinic. “ Cronica de familie” este o “ citadelă sfârâmată” extinsă epic. Prăbuşirea lumii vechi este predeterminată istoric, legic, de chiar păcatele încrise în codul genetic al elitei înlăturate la 1948. Dorinţa de putere,avariţia,indiferenţa la omenesc şi suferinţele sale sunt păcatele pe care aristocraţia este chemată să le ispăşească, în anii facerii lumii. Balzac inspirat de partid, scriitor angajat, Petru Dumitriu acompaniază, rafinat şi cosmopolit, sângeroasa cosmogonie comunistă. Ficţiunea sa, oricât de elaborată, este, la o lectură politică şi contextualizantă, un pandant al confiscării demnităţii umane.

Vino şi vezi!

Petru Dumitriu nu este doar scritorul laureat al regimului de democraţie populară, ci şi eseistul/cronicarul ce documentează progresele facerii lumii. Erudiţia şi sofisticarea intelectuală nu anulează existenţa unui numitor comun ce îl plasează în compania lui N. Moraru sau Ion Vitner. Asemeni criticilor canonici ai realismului socialist, Petru Dumitriu ambiţionează să coloreze teologic proza de idei. Lauda paradisului comunist este dublată de filipica înnaripată- lupta cu “ duşmanii “ din interior sau din afară face parte din fişa antropologică a epocii, fişă recuperabilă şi în identitatea intelectuală a lui Petru Dumitriu. Scriitorul devenit critic şi reporter se priveşte pe sine, înainte de toate, ca un spirit angajat în marele front al schimbării. El este un “inginer de suflete noi”, a cărui vocaţia organică este solidaritatea cu cei ce muncesc, servind un partid eliberator.

Exerciţiile intelectuale din “ Despre literatură şi cărţi” sunt un autentic tur de forţă al creatorului. Atent la comanda PMR, Petru Dumitriu imaginează carnetul de bord al intelectualului angajat. Denunţarea “ lumii vechi” şi a producţiei ei literare, fascinaţia faţă de modelul sovietic, reflecţiile în marginea zidirii socialiste sunt punctate, rând pe rând, în ceea ce poate fi privit ca un volum paradigmatic pentru publicistica realismului socialist. Ortodoxia lui Petru Dumitriu este perfectă şi impresionantă. Insurgenţa nu îşi are locul în templul raţiunii dialectice. Proza de idei reflectă schimbările de structură şi de suprastructură, atentă la mutaţiile în consistenţa umanităţii înseşi. Reeducarea cititorului trece prin reeducarea lui Petru Dumitriu însuşi. Fişele de notaţie ale scriitorului sunt destinate să întărească sentimentul de comuniune cu publicul său. Artistul este, acum, duhovnic şi luptător neobosit.

Mutaţiile canonice intervenite după 1948 modelează discursul critic al lui Petru Dumitriu. Tentaţia detaşării de ordinea burgheză este vizibilă aici. Lectura marxistă introduce un determinism implacabil. Relevanţa literaturii occidentale contemporane este limitată, de vreme ce ea este marcată de impasul intelectual generat de criza societăţii capitaliste. Combatarea cosmopolitismului şi a admiraţiei necritice faţă de formulele vestice este o datorie pe care orice intelectual progresist este chemat să şi-o asume. Cu atât mai mult cu cât seducţia occidentală riscă să corupă tinerele talente din lagărul democratic, îndreptându-le către un parcurs al perdiţiei şi ratării. “Eroiii întunecaţi”, evocaţi de Petru Dumitriu, nu mai pot servi ca sursă de inspiraţie noii literaturi.

Aceasta din urmă rupe cu această zonă de umbră, căutând lumina care nu are nimic în comun cu cei ce investighează spaţiile tenebroase ale sufletului omenesc. Ceea ce acuză Petru Dumitriu, atent la arcanele dialectice, este absenţa orientării ideologice în măsură să ghideze creatorul în labirintul contemporan. Dramaturgia lui Pirandello ori O ‘Neill indică până la ce punct critica lipsită de amprenta marxistă poate eşua în celebrarea morţii şi a întunericului. Ca de atâtea ori, ieşirea din acest blocaj este cea anunţată de marele octombrie 1917. Realitatea, iar nu reveriile pesimiste, trebuie să fie izvorul către care se îndreaptă prozatorii şi dramaturgii RPR:

„De aceea, ei nu sunt valabili pentru a oglindi altceva decât ideologia născută din criza în care se află societatea burgheză,criză ce nu se poate rezolva decât prin dispariţia acestei societăţi şi înlocuirea ei cu cea socialistă,a cărei ideologie conţine valori morale potrivite creerii de eroi, care prin umanitatea lor victorioasă vor atinge cele mai înalte culmi ale artei.”2

  Legică, orientarea către noul realism (socialist) ajută la depăşirea blocajelor induse de predilecţia pentru “formalism”. Un defect central al creaţiei, formalismul ascunde o întreagă patologie intelectuală a modernitaţii, patologie definită prin tendinţa artiştilor de izolare din contextul social şi repliere către un obiect textual ininteligibil şi inaccesibil maselor populare. Maniheismul lui Petru Dumitru este acela al epocii cu care alege să se solidarizeze. Stigmatizarea oricărui experiment literar se realizează în numele “apartenenţei de clasă”. Despărţirea democraţiilor populare de avangarda cu care au cochetat la debuturile lor este asumată ca temă centrală în eseurile sale. Suprarealismul încetează să mai fie privit ca posedând un potenţial revoluţionar, fiind citit, jdanovist, ca parte a marelui curent al artei înfeudate exploatatorilor. La un deceniu de la resurecţia suprarealismului românesc, prin Gellu Naum, D. Trost sau Gherasim Luca, piatra tombală este aşezată peste acest moment istoric. Complicitatea cu André Breton devine un incriminabilă penal. După cum fizionimia lui Joyce este paradigmatică pentru devitalizarea formalistă a artei occidentale, artă ce pare incapabilă să vorbească unui cititor recrutat din poporul muncitor şi cinstit.

Jocul cu cuvintele în turnul de fildeş nu mai poate fi tolerat în Republica Populară. Drumul către realismul socialist este, simbolic, un drum înapoi către marea tradiţie a lui Homer şi Herodot, un drum către monumentalitatea creaţiei destinate să dureze peste secole, ca un testament al unei epoci fără precedent în istoria umanităţii. Discursul lui Petru Dumitriu este discursul normativ şi inchizitorial al lui N. Moraru:

Transilvania nr 1_2015
Petru Dumitriu
Sursă foto: http://www.revistaclipa.com/wp-content/ uploads/2010/12/clipa_21__final-61.jpg

„Îi este dat epocii noastre să se îndrepte către o formulă nouă şi supremă a principiului realist, care comportă nu numai o atitudine obiectivă faţă de realitate, redată în bogăţia ei, subliniindu-se aspectele ei esenţiale şi adânci şi aspectul ei dinamic- dar mai comportă şi o anumită concepţia asupra formei, corespunzătoare fondului acestei ideologii. Şi anume concepţia unei forme subordonate fondului, dar servindu-i la maximum prin expresivitatea ei,şi totuşi sobră, ca să nu se facă uitată tocmai osatura internă a operei de artă. Această concepţie este a unei clase sociale în ascensiune; cea opusă este a uneia aflate în ultima ei criză. “ 3

Previzibil, această nouă artă credincioasă realismului cald şi vibrant este arta sovietică. Canonul sovietic este canonul de la care se revendică energia lui Petru Dumitriu. Scrisul sovietic posedă marile calităţi pe noua artă a RPR este obligată, la rându-i, să le emuleze: puterea vizionară şi claritate ideologică, în sens comunist. Aşadar, nu formalismul emasculat
occidental, ci căldura omenească a unui text care să fie solidar cu marile bucurii şi împliniri ale timpului său. Invocarea lui Gorki, în acest context, este ritualică. De la 1934, de la “Congresul Uniunii scriitorilor sovietici”, silueta lui Gorki este cea în jurul căreia se organizează imaginarul realismului socialist. Cu o biografie exemplară şi cu o operă fără egal, Maxim Gorki este lumina de far ce orientează pe cei ce navighează către limanul comunist. Critic al capitalismului şi „americanismului”, adversar implacabil al ţarismului, profet al revoluţiei, Gorki sfârşeşte, dialectic,prin a fi noul Homer ce îşi închină odele realităţii sovietice, sub semnul bucuriei contagioase.

„Eroismul” literaturii lui Gorki va inspira eroismul unei literaturi sovietice. În acest mod, ca în nici un alt spaţiu intelectual, tradiţia şi patosul revoluţionar fuzionează,fiind puse în serviciul dragostei de popor. Angajamentul lui Petru Dumitriu, acela de a păşi pe urmele lui Gorki, este angajamentul inginerilor de suflete noi din RPR:

„Ţinta înaltă a oricăruia dintre povestitorii şi poeţii noştri e să creeze un Pavel Vlasov,o Mamă, un Cutuzov; să aibă accentele arzătoare ale lui Gorki, atunci când atacă pe urmaşii milionarilor descrişi de el în urmă cu patruzeci de ani.(.. ) Deasupra mulţimilor luptătoare, paginile măiastre ale lui Gorki flutură ca nişte pescăruşi, pasărea cu care poate fi asemuit el însuşi, vestitorul furtunii revoluţionare, burestvestnic, sau, cum spune Sadoveanu, pasărea halcion, care hălăduieşte în limanurile mării.”4

Dialogul dintre arta realist-socialistă din ţările de democraţie populară şi cea sovietică este pilonul unei noi direcţii sincronizatoare. În universul resacralizat pe care îl fondează socialismul real, orizontul mitic este reprezentat de produsele ficţionale şi poetice pe care scriitorii le confecţionează, industrial, în baza comenzii de partid. Autonomia obiectului literar este înlocuită de viziunea, profund premodernă , a cuvântului ce mişcă şi educă.

Pozitivitatea eroilor sovietici nu se mai raportează la cerinţele criticii “ burgheze”, ci aspiră să grăbească un proces radical de renovare/ reîntemeiere a umanităţii. În forme diferite, cu un vocabular schimbător şi adaptat contextului în perpetuă mutaţie, PMR/ PCR va rămâne ataşat acestui model de adâncime al artei ca demers prometeic. Insistenţa partidului pe clarviziunea ideologică este perfect explicabilă: monopolul logosului se cere tradus în monopolul reprezentării revoluţionare a realitaţii. Textul este un construct ideologic, prelucrat în laborator şi destinat să mişte conştiinţe, să educe şi să ofere inamicului de clasă un chip. Reflecţiile lui Petru Dumitriu în marginea canonului sovietic încastrează o veritabilă artă poetică. Înţelegerea spiritului de partid este parte integrantă din educaţia unui autentic prozator.

„Cu asemenea eroi, pătrunsă de un asemenea patos, literatura sovietică formează cititori aidoma cu eroii ei. Puterea de educare a maselor e uriaşă. Eu însumi am văzut pe şantierele ţării tineri care păşeau în viaţă purtând în inimă eroi ai literaturii sovietice- şi nu e de mirare că acest tineret e plin de abnegaţie în munca sa. El învaţă din cărţile sovietice. Literatura sovietică este o şcoală de viaţă. Din ea au învăţat şi învaţă oamenii sovietici, care clădescazi hidrocentralele gigantice de pe Volga, redau viaţă stepelor, taie canale de irigaţie şi sădesc perdele de păduri, acolo unde oaze şi oraşe moarte dorm sub nisipul pustiului. La această înaltă şcoală de oameni noi învaţă muncitorii uzinelor noastre, ca şi conducătorii de gospodării colective.”5

Cosmogonia sovietică îşi află în Petru Dumitriu cântăreţul entuziast şi vibrant. Imnul închinat Revoluţiei de la 1917 este dedicat redeşteptării omenirii descătuşate. Paradisului sovietic îi răspunde infernul capitalist. Eseistul este un Vergiliu ce iniţiază pe cititor în adâncurile terifiante ale Americii. Aici, contrastul cu seninătatea Uniunii Sovietice este surprins în tonuri îngroşate. Breugheliană,America de Nord este iadul în ale cărui bolgii clocotesc păcatele îngrozind pe credinciosul comunist.Spaţiul de dincolo,( către care Petru Dumitriu însuşi se îndreaptă în 1960) îşi exportă, malefic, emisarii săi groteşti, încercând să corupă, să distrugă şi să murdărească. Violenţa de poster cinematografic impresionează pe cititor. Războiul de agresiune este determinat, în ultimă instanţă, de acest hybris străin lumii democrat-populare.

„Dar coşmarul există încă. Cum veneau în Evul Mediu şobolanii ciumei din port în oraş, aşa pornesc din birourile marilor afacerişti, mai ales americani şi englezi şi din birourile Pentagonului, planurile de agresiune militară, tratatele “ despre asasinat considerat ca una din arte”, valurile de întuneric ce încearcă să înece ţările supuse încă exploatării. Prin manevre politice,planuri militare,de la catedra universităţilor, prin presă, cărţi şi filme şi până din amvonul predicatorilor se revarsă valul acesta de ură. “6

În naraţiunea lui Petru Dumitriu, identitatea duşmanului poporului este schiţată fără ezitare. Alianţa dintre puterea Pentagonului şi reacţiunea locală este denunţată, fiind un avertisment ce vizează întărirea vigilenţei revoluţionare. Scriitorul este un soldat în marea confruntare. Compromisul cu rămăşiţele burghezo – moşierimii este inacceptabil. Lupta se cere dusă până la capăt şi fără milă. Mesajul eseurilor sale trimite către liturghia urii de esenţă orwelliană. Deposedat de omenesc, consumat de ură, “ Fostul” este personajul pe care Securitatea Poporului îl anihilează/extermină. Relaţia dintre text şi crima de stat trece în pagina lui Petru Dumitriu, cu o sinceritate liminară. Nici o îngăduinţă, nici o milă inamicilor lumii noi!.

„Unul dintre ei, mai ales, gesticula cu mişcări de sperietoare de ciori devenită vie şi pe care flutură zdrenţele. Vorbea cu o însufleţire bolnăvicioasă şi arăta spre blocurile, muzeul, sala de conferinţă, teatrul care mărgineau bulevardul.
–Aici,monşer! Aici, drept în mijloc! Una. Una singură şi totul ar fi ras. Pe o rază de un kilometru  şi jumătate totul ar fi ras, spulberat, dezagregat! Încă nu se ştie cum rezistă clădirile din beton armat. Dar vor rămâne cel mult scheletele de fier, dislocate, dezarticulate.

(…)

Omul răguşise de patimă. Nu mai ştia unde se află şi împins de viziunea apocaliptică a visului său descreerat, nu-şi dădea seama că a ajuns la o răscruce. Un fluierat ascuţit îl trezi. Miliţianul făcea semn. Vorbitorul se opri buimac, ca trezit din somn, se uită împrejur şi întrebă: Pe cine fluieră?
–Pe dumneata te fluier! Exclamă miliţianul cu asprime. Îndărăt! Nu vezi semnalul? Şi-i arătă semnalul luminos. Semnalul avea culoarea roşie.”7

Privirea îndreptată de scriitorul din RPR către Uniunea Sovietică este o privire aţintită către viitorul RPR înseşi. Ceea ce Uniunea Sovietică propune ca gramatică a umanităţii refondate (pacea, zidire, echilibru interior, entuziasm, credinţă în înţelepciunea partidului de a făuri viitorul), ochiul profetic al artistului decoperă şi în contururile tinerei democraţii populare. Nu este vorba de a o imitaţie sterilă, similară cu cea care a prezidat la naşterea României burghezo-moşiereşti, ci de injectarea în realitate a aceleiaşi bucurii de a trăi ce mobilizează popoarele din cea mai dreaptă dintre lumi. Comtaminarea este una prin excelenţă pozitivă.

Drumul către România care va fi trece prin elogiul adresat acestei ţări fără de pereche, în care muncitorii se avântă pe schele acompaniaţi de tonurile muzicii simfonice, iar literatura este ghid de înţelepciune şi curaj. În numai câţiva ani,progresele realizate sfidează imaginaţia. RPR are culorile puternice ale unui tablou propagandistic. Invitaţia lui Petru Dumitriu este la optimism şi energie.

„Mulţumirea recoltelor colhoznice sau a audiţiei unei noi cantate de Şostakovici, mulţumirea constructorilor de maşini din Ural, a stahanoviştilor de la Kahovka sau mulţumirea culesului viilor de pe coasta Crimeeii, noi le putem înţelege astăzi mai bine ca niciodată. Şi la noi au început să apară peisajele de metal şi de pământ răscolit ale marilor şantiere; şi la noi vezi muncitori în sălile de concert şi pe băncile universităţilor, şi rulează filme în gospodăriile colective.E limpede că mergem tot mai iute pe drumul însorit pe care merg de 35 de ani popoarele sovietice, pe drumul deschis în ziua în care Lenin a iscălit, cu mână sigură, Decretul asupra păcii şi apoi şi –a sprijinit pe mâna aceea fruntea boltită şi înaltă şi a visat o clipă la chipul viitorului.”8

Acest chip leninist al viitorului este, după 1948, realitatea cotidiană a RPR. O realitate pe care Petru Dumitriu o consemnează şi o documentează cu seninătatea celui care a ales, luminat de partid şi ajutat de masele largi populare. Trecerea de la împilarea vechiului regim la cântecul de bucurie al şantierelor întrece în spectaculozitatea orice pagină de roman. Acolo unde până mai ieri se ridicau conacele hultanilor, ţărănimea muncitoare are timp să citească şi să lucreze tihnit. Nici o victorie nu vine fără un preţ, iar călătoria scriitorului pe meleagurile lui Lazăr Cernea, ( acel Lazăr de la Rusca din poemul lui Dan Deşliu) esre ocazia de a reînvia clipele de înfruntare cu “bandiţii din munţi “ şi cu chiaburii însetaţi de sânge.

Sacrificiul activiştilor, miliţienilor şi securiştilor nu a fost însă în van, iar noile gospodării colective sunt monumentul care ilustrează, dincolo de orice îndoială, justeţea politicii de partid. Ca şi “ fostul”, “ chiaburul “ este un duşman al poporului a cărui soartă este pecetluită, legic,fără ca nimic să nu poată interveni în acest curs al istoriei. Dincolo de pagina vibrantă de reportaj, dincolo de potemkiniada, se poate întrevedea suferinţa umană la care sufletul scriitorului- laureat rămâne insensibil. Căci în faţa exterminării adversarului de clasă nu se cere vărsată nici o lacrimă.

Biografiile contemporane ale lui Petru Dumitriu sunt organizate în jurul elogiului genezei comuniste. Invariabil, preţul plătit pentru triumful PMR este trecut sub tăcere- o tăcere vinovată, care nu va înceta să îl bântuie pe artist în exil. Silueta lui Petru Toderici este perfect interşanjabilă cu a miilor de figuranţi decebraţi pe care democraţia populară îi distribuie în rolurile de eroi ai progresului. Saltul de la viaţa de cioban la statutul de inginer este, în termenii reportericeşti ai RPR, o poveste de succes, una pe care , în câţiva ani, o imortalizează reporterii lui Alexandru Mirodan. Emisarul noii Românii în Germania Democrată este cel mai tânăr dintre sulijtorii cultului stahanovist al muncii.

Coborârea către realitate este regula de la care nici un scriitor democrat nu poate abdica. Contactul cu viaţa şi cu cei ce lucrează în furnale oferă ocazia unei arte poetice. Transformarea ţăranului în muncitor calificat nu este miracol, ci un fragment din romanul metamorfozelor RPR. Sfaturile lui Mânzatu Petru sunt cele ale unui iubitor de frumos. Eroii de mucava ai RPR nu vor fi niciodată oamenii de marmură ai lui Wayda.

„– E o meserie deosebită asta, să faci planuri de oraş, râde Mânzatu Petru. Îi plac şi lui lucrurile frumoase. Are pe pereţi tablouri care înfăţişează flori şi un răsărit de soare într-un cer furtunos. Îi plac şi cărţile:
Dar , uite, e un necaz aici” de ce nu scriu scriitorii noştri într-o limbă mai uşoară, mai vioaie? Uite, romanul ăsta( şi –mi arată o carte groasă,a unuia dintre scriitorii noştri de azi) mi-a fost greu să-l duc până la căpăt. Iar “Anna Karenina”, măcar că e şi mai mare, n-am putut să o las din mână… Ne trebuie cărţi mai limpede scrise, tipărite cu loc mai mare între rânduri şi pe care să le poţi citi şi a doua, şi a treia oară.”9

Circulaţia temelor în imaginarul textual realist-socialist explică şi intâlnirea dintre artiştii laureaţi, sub semnul celebrării Festivalului internaţional al tineretului de la Bucureşti. Asemeni lui Aurel Baranga, Petru Dumitriu este cronicarul izbânzilor regimului de democraţie populară. Peisajul de la Bucureşti este peisajul viitorului umanităţii întregi . Potenţialul de punere în scenă al comunismului şi de auto-mistificare al celor ce vin de dincolo de Cortina de fier este prins, ca într-un insectar, în consemnările lui Petru Dumitriu. Bucureştiul devine un loc de pelerinaj pentru cei ce se închină, cu veneraţie, soarelui de la Kremlin. Fraternitatea se întemeiază, intelectual, pe un aliaj de ură de sine occidentală şi seducţie comunistă. Lăsând în urmă vechea patrie, omul ce vine către socialism îmbrăţişează o comunitate sudată prin fanatism şi orbire ideologică.

Retopită în acest malaxor comunist, masa de naţiuni se converteşte în omenirea ce defilează în cadenţă stalinistă. Nimic nu este întâmplător în regia de la Bucureşti. Lupta pentru eliberare naţională este integrată în lista canonică de teme. Solidaritatea dintre tineri se face în numele unei religii seculare care le oferă, cu generozitate, aparenţa unei comunităţi. Deghizamentul imperial rus/ sovietic este perfect şi pacea este cuvântul de ordine ale acestei frăţii comuniste a inelului:

„Ce entuziasm uriaş a stârnit apariţia tinerilor eroi din delegaţie !Ce entuziasm uriaş a stârnit apariţia tinerilor eroi din delegaţia coreeană! Au fost îmbrăţişaţi, sărutaţi, purtaţi pe sus, li s-au aruncat buchete de flori. După ce au plecat de pe stadion ca să-şi ocupe locul în tribune, locul unde fuseseră ei a rămas presărat cu miii de buchete de flori.
Iar când au apărut vietnamezii- unii dintre ei în uniforma armatei de eliberare- tinerii francezi au rupt cordoanele şi i-au purtat în triumf. Desfăşurarea manifestaţiei s-a întrerupt, căci tineretul francez voia să arate ce simte el despre războiul din Vietnam- şi despre orice război între popoare!
Am văzut zeci de asemenea scene. Tinerii englezi îmbrăţişau flăcăii şi fetele din Malaya; un scoţian în kilt cadrilat se ţinea frăţeşte de umăr cu un negru înalt, cu turban, din colonia Coastei de Aur.”10

În cele din urmă, aceste insemnări din vremea Festivalului de la Bucureşti sunt şi o meditaţie în marginea servituţii voluntare a intelectualului în totalitarism. Misiunea textului nu este alta decât a participa, optimist, la potemkiniadă. Tabloul fericii colective din anul de graţie 1953 poate fi amendat, dacă privirea trece dincolo de pojghiţa RPR şi intră în tainele unui adânc ce adăposteşte pe “duşmanii poporului”. În decupajul lui Petru Dumitriu nu există loc pentru vocea victimelor. Scriitorul trece de partea călăului şi exaltă bucuria născută din sânge, crimă şi tiranie. Bucureştenii sunt figuranţi în marea montare pe care PMR o organizează în cinstea oaspeţilor săi. Imnul lui Petru Dumitriu, închinat Bucureştiului comunist, acoperă sunetul închisorilor şi lagărelor de muncă. Ceea ce rămâne pe peliculă este instaneul de bucurie colectivă. Scriitorul-laureat îşi ocupă, disciplinat, poziţia în regia partinică.

„Şi în acest cadru de sărbătoare, gazdele au fost bucureştenii, oamenii simpli, muncitori, intelectuali, funcţionari, tineret din uzine ,tineret din şcoli, tineret de pe stadioane. Cine n-a văzut famiiile de bucureşteni în straie de sărbătoare, ieşind pe trotuare ca dă aplaude şirurile nesfârşite de autobuze din care tinerii norvegieni, algerieni, sovietici, chinezi, canadieni fluturau mâinile, cine n-a văzut zâmbetele prietenoase, întâlnirile pe stradă între tineri bucureşteni şi oaspeţi, nu–şi poate închipui uşor ospitalitatea firească a bucureştenilor.”11

Note bibliografice
  1. Pentru cariera lui Petru Dumitru în exil, a se vedea Florin Manolescu, „Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii”, Editura Compania, Bucureşti, 2003, pp. 259- 267.
  2. Petru Dumitriu, „Despre viaţă şi cărţi”, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1954, pagina 10.
  3. Ibidem, p. 21.
  4. Ibidem, p. 126.
  5. Ibidem, p. 149.
  6. Ibidem, p. 157.
  7. Ibidem, pp. 157- `158.
  8. Ibidem. P 176.
  9. Ibidem,pp. 189- 190.
  10. Ibidem. P. 207.
  11. Ibidem. p. 214.
Bibliografie
  • Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii / The Encyclopaedia of Romanian Literary Exile, 1945-1989.Writers, Magazines, Institutions, Organizations, Editura Compania, Bucureşti, 2003.
  • Petru Dumitriu, Despre viaţă şi cărţi / On Life and Books, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954
DISTRIBUIȚI