Rezumat

Mircea Eliade – The Portugal Journal as Soteriological Writing

This study makes a radiography of the 1941-1945 period, which Mircea Eliade spend in Lisbon, as cultural counsellor, after having left Romania (as it proved later, for ever), in April 1940, under extremely tense historical and political circumstances. I examine not only the writings he published during this time span–books and essays circulated both in Portugal and Romania—but also the genesis of his editorial projects, which would configure the author’s later literary works and those on the phenomenology of religion. I closely scrutinise the trajectory of Mircea Eliade, who took great pains to distance himself from Romanian issues (in the 1930s, they had made him align himself with the Iron Guard), in order to construct his career as an internationally acknowledged writer. In the main, the reading grid by means of which I investigate the evolution of the writer is provided by the journal that Eliade kept throughout “the Portuguese period”; it remained quasi-unknown for about half a century, until the Humanitas Publishing House, Bucharest, decided to print it, in 2006, under the title The Portuguese Journal.

Keywords: journal, diaristic writing, Latinity, cultural propaganda, Salazar’s revolution, nationalism, the Second World War, hermeneutics, subliminal message

Articol intreg

Afirmaţia că memorialistica reprezintă un segment important al operei lui Eliade este un truism. Ieşim însă din sfera locurilor comune dacă spunem că jurnalul eliadian este grundul germinativ1 din care emerge toată opera, ca şi în cazul lui Eugen Ionescu, de altfel. Autenticişti şi experimenţialişti precoci, amândoi au, aproximativ la aceeaşi vârstă, tentaţia jurnalului. Ionescu scrie un Jurnal la şaisprezece ani, din care el însuşi a publicat, în 1938, puţine pagini,2 în timp ce Romanul adolescentului miop s-a numit, într-o primă versiune, Jurnalul unui om sucit.3

Sorin Alexandrescu procedează la o rafinată ierarhizare a straturilor memorialisticii lui Eliade, ordonată pe o scală de zece niveluri.4 Să spunem aici că Jurnalul portughez este singurul jurnal de nivel 0 („noncodificat intenţionat”, în termenii analizei citate) publicat până la această dată – simptomatic, la două decenii de la moartea autorului – , în timp ce textul integral al Jurnalului de acelaşi grad („Jurnalul general iniţial”) nu este, nu poate fi încă publicat, „conform unor dispoziţii testamentare”.5 Corespondenţa nepublicată s-ar afla într-o situaţie analogă. Deducem că Eliade îşi ia măsuri (legitime) de precauţie, când e vorba de publicarea unor pagini memorialistice referitoare la capitole sensibile, sentimentale sau ideologice, din biografia sa. Partea plină a paharului este că Jurnalul portughez ne pune în faţa unui altfel de jurnal. Altfel nu numai pentru că este primul jurnal de „nivel 0” tipărit.

Jurnalul familiar până acum cititorului era Fragments d’un journal, publicat la Gallimard în 1973, unde Eliade, în descendenţă gidiană, ridică studiat cortina, pentru a ne da o amplă imagine asupra lecturilor, studiilor, călătoriilor, contactelor, reflecţiilor scriitorului şi savantului deja celebru care era. Diaristul are, incontestabil, timp să regleze filtrele, să pună la punct „eclerajele”, ţine sub control cursul întâmplărilor, este relaxat. Consemnările se adaugă unele altora într-o cadenţă oarecum monotonă, conferinţelor de la New York şi Amsterdam le urmează altele la Tokyo sau Ascona, ia dejunul cu Jung sau Denis de Rougemont, discută cu Henry Corbin sau Georges Bataille, corespondează cu Croce sau Etienne Gilson, totul într-o defilare previzibil ascensională a evenimentelor. Nimic nu pare a întrerupe şirul izbânzilor, chiar dacă autorul rezervă ultima din cele peste o mie de pagini ale Jurnalului (în ediţia de la Humanitas) relatării episodului, intens marcat simbolic, al incendiului izbucnit în biroului său de lucru.

Tonalitatea Jurnalului portughez este alta şi pentru că momentul istoric copleşitor nu-l lasă pe Eliade să ţină un jurnal prea calculat. Pendula istoriei bate accelerat, iar diaristul n-are timp să ia distanţă faţă de evenimentele notate gâfâit, livrate brut, esenţializate. Chiar dacă pomeneşte în treacăt câte un dejun sau o „whisky party” la reşedinţa vreunui ambasador, o face pentru a consemna reflecţii. Episodul monden generează, de regulă, comentarii febrile, cu incidenţă fie culturală, fie existenţială. Incidenţă care lipseşte din destule pagini ale Jurnalului publicat in 1973. Inutil sa căutăm în Jurnalul portughez menţionări de genul: „Sângele pe care îl simt câteodată în gură se datorează gingiei iritate. Într-adevăr, aşa era. Dentistul decide pe loc extracţia unui canin. Dar trebuie să iau penicilină. Şi îi voi simţi consecinţele…6 (3-4 august 1973). În Portugalia nu are timp de asemenea notaţii, deşi consemnarea suferinţelor fizice7 concură funest cu înregistrarea şirului de catastrofe care se succed la fel de implacabil pe frontul de Răsărit, iar din primăvara lui 1944, cu boala Ninei.

Dacă notele de călătorie şi paginile de jurnal indian cunosc o îndelungă „maceraţie”8, Jurnalul portughez e scris în „priză directă”, diaristul nu are răgazul necesar „codificării” evenimentelor, care îl ajung sistematic din urmă. Timpul trăirii şi timpul mărturisirii se suprapun. Lectorul este şi el antrenat într-o lectură „contra cronometru”, în care avansează cu răsuflarea tăiată, senzaţie pe care doar Jurnalul lui Mihail Sebastian ne-o mai induce. Istoria, pe care Eliade o abhoră (şi de care, aidoma lui Cioran e / se lasă sedus), îi impune un crescendo care atinge, în nu puţine pagini, insuportabilul. Persecutaţi de temeri sensibil altele, asumând riscuri, şi ele, diferite, Eliade şi Sebastian se regăsesc în febrilitatea cu care consemnează stările limită la care aceeaşi Istorie îi supune, la mii de kilometri distanţă (după ce distanţarea afectivă se consumase cu câţiva ani în urmă).

Studiind, încă din tinereţe, tehnicile de salvare în diferitele religii ale lumii, Eliade îşi aproprie virtuţi soteriologice, pe care le va activa în momentele de cumpănă, iar „Portugalia” este unul major. Dincolo de scopul derivativ al oricărui jurnal, acestuia, mai ales, Eliade îi atribuie explicit o funcţie terapeutică, vede în el un instrument de apărare împotriva neantului care îl ameninţă din toate părţile.9

Labirintul este figura care circumscrie cel mai pregnant zbuciumul scriitorului în anii războiului.10 Contractul cu România este, încă, unul neclintit, în consecinţă îşi refuză cu îndârjire ispita desprinderii, care i-ar aduce / îi va aduce „vindecarea”, Pentru moment este „în ochiul ciclonului”. Nu este exclus (aşa cum sugerează şi Sorin Alexandrescu11) ca Eliade să fi „periat” Jurnalul de unele notaţii prolegionare,12 însă miza ideologică îmi pare a fi clar subsumată pactului afectiv cu România. Termenii în care evocă ataşamentul visceral de ţara sa sunt, cu precădere, din registrul somatic: este „consumat până la măduvă”, suferă în carnea sa13 etc. În prima parte a Jurnalului, vechile răni sângerează încă abundent. Nu merge, ca Cioran, până la a declara: „Iubesc istoria României cu o ură grea”14, însă, aidoma prienului său aflat la Paris, nu concepe iubirea de România fără combustie şi furor. Cioran: „Va trebui o nebună intensificare a ardorii noastre pentru ca viaţa să devină foc…”; „Oricât ar vrea orgoliul şi furia mea să integreze România…”15. Eliade: „Furioasa mea iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară.”16 (s.m.) Totul culminând cu afirmaţia care, mai mult ca sigur, va fi copios (răs)tălmăcită: „Dacă nu m-aş simţi atât de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurări. Dar Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român.”17 Analizând fraza, Sorin Alexandrescu face câteva fine şi necesare disocieri semantice, pentru a conchide: „…Eliade nu îl acuză pe Codreanu că l-ar fi îndoctrinat ca naţionalist, nici nu se scuză de «fanatism» ca de un defect, ci mărturiseşte faptul mai curând ca o datorie morală: da, lui Codreanu îi datorez acest fanatism românesc, nimănui altcuiva, «el m-a făcut» aşa. Expresia are sens de formare a identităţii proprii aproape în sensul în care un învăţăcel s-ar referi la gurul său.”18 Oricum, faptul că Eliade n-a „remaniat” nota dovedeşte, cel puţin, probitatea de a mărturisi sec, fără glose pe margine, o filiaţie pe care înţelege s-o asume.

Drama care îl mistuie e agravată de neputinţa de a-şi concepe destinul altfel decât în solidar cu cel al neamului său, cel puţin în tragedia care se întrevedea tot mai limpede după 1942. Îi trec prin minte tot felul de scenarii (premonitorii: plecarea în America, gloria) pe care, în fapt, nu le evocă decât pentru a le respinge: „Sunt însă român. De lucrul acesta nu mă mai pot desolidariza acum.” sau: „…Ceea ce nu pot accepta, ceea ce nu pot asimila este tragedia neamului meu…Disperarea mea îşi găseşte izvorul mai ales în acest destin românesc.”19

Iminenţa catastrofei însoţeşte ca un bas continuu paginile Jurnalului. Este Eliade (natural înclinat spre melancolie, pusă pe seama „moldovenismului” său)20 excedat de umorile sale depresive în viziunea apocaliptică (lucrează chiar la un roman numit Apocalips) pe care o proiectează asupra României postbelice? Insistenţa cu care evocă pericolul rusesc, la tot pasul în Jurnalul portughez, este expresia unei rusofobii personale? Simple întrebări retorice, acum când ştim că infernul pe care îl prevedea Eliade a prins contur în chiar litera temerilor exprimate în Jurnal: „…îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români…”21

Transilvania-nr-1-Eliade-Portugues_2015Eliade îşi cunoaşte, pentru a o fi exersat îndelung, puterea de a se salva personal: „Pot şi eu afirma că nu e durere personală pe care să nu o absorb în câteva ceasuri, nu e treagedie în legătură cu mine, insul, pe care să n-o depăşesc în câteva zile.”22 Până pe la jumătatea deceniului trecut, când nu era încă un „fanatic român”, nu-i era greu să-şi imagineze un alt destin decât cel românesc. O spune desluşit, oferindu-ne cu anticipaţie, la jumătatea sejurului portughez, soluţia izbăvitoare („teoretizată” deja în Gaudeamus), la care va recurge după război: „De ce nu mă pot salva, ca acum zece ani, revendicându-mă de la alte pricipii şi solidarizându-mă cu alt destin, mai grandios, mai universal?”23 De românism nu se poate detaşa acum, notează la 25 decembrie 1942. Acum, îşi suspendă dreptul de a căuta soluţii, existenţa cotidiană îi e ritmată de „mersul operaţiilor pe frontul rusesc”24

Jurnalul portughez, cea mai importantă operă a lui Eliade din anii războiului, este mai mult decât atât. Îl începe, în aprilie 1941, un om minat de îndoieli după „expulzarea” din Anglia, îl continuă, în Potugalia, acelaşi, torturat de frământări care ating paroxismul la sfârşitul lui 1944, odată cu moartea Ninei şi tragedia României, şi îl încheie un alt Eliade, eliberat, înseninat, pregătit de un nou început. În adâncime, Jurnalul portughez este exerciţiul dureros de transformare interioară, gestaţia chinuitoare la capătul căreia se naşte un „om nou”. Sterilitatea, seceta, chiar setea de sinucidere25 erau semnul unei mutaţii de proporţii, echivalente cu o (re)naştere de sine. Fascinat încă din adolescenţă de Un uomo finito al lui Papini, Eliade e nu mai puţin urmărit de adagiul latin Incipit vita nova. Un capitol din Romanul adolescentului miop poartă deja acest titlu.

În Jurnal ne relatează cum (nu) avansează lucrul la o vastă frescă, Viaţă nouă, începută la Londra. Ca şi alte proiecte romaneşti, nici acesta nu se lasă scris, deşi, precum Gide, ţine, concomitent cu redactarea, un Jurnal al romanului „Viaţă nouă”. Simptomatic eşec! Ca şi cum proiectul avortat cu acest titlu se va materializa nu scriptural, ci la nivelul metamorfozei scriitorului! Altfel spus, eşecul autorului romanului Viaţă nouă se converteşte în izbânda aceluiaşi de a accede la o vita nova. După moartea Ninei, are sentimentul că e aruncat într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştie încă nimic.26 Foarte curând, va şti însă. Cele două săptămâni pe care le-a petrecut la Paris, în toamna lui 1943, în compania lui Cioran, dar şi a unor Georges Dumézil, Paul Morand, René Grousset vor modifica substanţial alchimia interioară eliadiană. La 10 august 1943, menţionează ipoteza plecării în America, pentru a o dezavua: „În America, după trei-patru ani, aş dobândi o glorie, un public şi o avere considerabilă, dacă aş avea inima destul de împietrită ca să renunţ la românism pentru o altă cultură. Dar nu pot.”27 Trei luni mai târziu va putea, urmarea unei „revelaţii” pariziene, consemnată la întoarcere: „La Paris, am aflat un lucru hotărâtor: că nu poţi fructifica pe planul universal al ştiinţelor activând în cadrul limitat al unei culturi minore.”28 Recitim fraza de mai sus şi nu ne vine să credem! Ce întorsătură uimitoare, de la elogiul provinciei în dauna „superstiţiei” că numai marile metropole ale lumii sunt propice creaţiei de anvergură („Poţi deveni un foarte mare poet la Buzău.”)29, într-un cunoscut articol din 1938 , şi, doar cinci ani mai târziu, recuperarea temei favorite a prietenilor săi, Ionescu şi Cioran: minoratul culturii române!30 E posibil ca Cioran să fi avut un cuvânt de spus în evoluţia lui Eliade, mai ales că la Paris a fost „tot timpul cu Cioran. Orgie de paradox şi lirism”.31

Transilvania-nr-1-Eliade_2015
Mircea Eliade
Sursă foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/59/Mircea_Eliade_young.jpg

Chiar dacă scurtul sejur parizian a venit la finalul unor interogaţii despre cursul propriului destin, ce îl frământau de mai multă vreme, momentul de „ruptură” este explicit consecutiv călătoriei în capitala Franţei. În noiembrie 1943, punctul de non-retour în cultura românescă pare atins. De la optativul îndoielii, în nota din august („…dacă aş avea inima destul de împietrită…”), la perfectul compus al unei action accomplie, trei luni mai târziu, diferenţa de ton e majoră: „Am încheiat – pe plan ştiinţific şi eseistic – etapa românească.”32 Pe cale de consecinţă, „omul nou” care e Eliade îşi pregăteşte descinderea într-un „spaţiu nou”, pe care pare a-l (re)descoperi: Europa! Siguranţa de sine e formulată tot la perfectul compus: „M-am hotărât să «pătrund» în Europa mai adânc şi mai stăruitor decât am făcut-o până acum…”33 Asta în 1943, pentru ca doi ani mai târziu, cu o lună înainte de plecarea în Portugalia, comentând situaţia geopolitică a momentului, să-şi ordoneze priorităţile într-un echilibru atent dozat: „Toate acestea mă interesează în primul rând ca român, dar şi ca european.”34

Fantasmele româneşti nu dispar (persistă la Ionescu şi Cioran, cu atât mai mult la Eliade, de departe cel mai „contaminat”), ci se mută în stratul mai adânc al ficţiunii. Ca şi în cazul lui Cioran, Franţa va fi tărâmul recâştigării lucidităţii, al abandonării ispitelor utopice, „lustraţie” începută la Lisabona. Odată cu arderea etapei româneşti, resorbţia „demonilor trecutului” este încheiată. Căutătorul de Sens care este Eliade nu poate „citi” moartea Ninei decât ca stadiu în derularea scenariului iniţiatic al propriului destin: „Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic.”35 Iar salvarea va fi punctuală la întâlnirea cu cel care tocmai ieşea din labirint. Nu spunea el, încă din prima parte a Jurnalului portughez, că nu e tragedie pe care să n-o depăşească?

Crizele de melancolie par rămase în urmă, ca şi Portugalia, al cărui bilanţ „întotdeauna negativ”36 îl face cu câteva zile înainte de plecare. Tot pe ultima pagină face un comentariu la zi al situaţiei din ţară. Concluzia e fără drept de apel: „Asta e tot ce-au învăţat românii din războiul planetar…Să schimbe de stăpân.”37 Severitatea verdictului – într-o sintaxă deja franţuzească! – aminteşte intransigenţa cioraniană, semn al distanţării în judecarea „alor săi”. Ieşit din l’épreuve du labyrinthe, ciclotimicul Eliade petrece ultimele zile într-o stare de exaltare…europeană! „Ducem paşapoartele la consulat…Îmi iau singur viza, mă prezint la ghişeu, aştept rândul – ca toţi ceilalţi fericiţi muritori. Asta e viaţa mea. Asta e viaţa întregii Europe; dificultăţi, penurie, răbdare, deznădejde înmuiată în optimism.”38 A doua zi, exultă: „Am luat viza. Timpul de şedere în Franţa: illimité.”39

Există însă o jubilaţie şi mai intensă: reîntoarcerea la statutul de scriitor, după „uniforma” de funcţionar de ambasadă pe care o purtase în ultimii ani: „Câtă bucurie să pot prezenta un paşaport pe care să stea scris: profesiunea – scriitor!”40

Dacă Eliade traversează indemn cercurile infernului şi găseşte nebănuite resurse de supravieţuire, e pentru că miza majoră care transcende totul este continuarea Operei, continuarea Creaţiei. Reversul euforiei pe care o trăieşte în săptămânile dinaintea plecării, este regăsita încredere de sine cu care porneşte din nou la drum: „M-am aşezat la birou şi am reînceput lucrul. Aud din nou zgomotele oraşului, după şapte luni în care timp nu auzisem decât ecoul valurilor. Am trăit şapte luni cu spatele întors la oraş, cu faţa spre ocean. Mă reîntorc acum în lume. Îmi amintesc de toate plecările mele. Îmi spun că viaţa e făcută din ele.”41 Calmul „olimpian” e vizibil construit literar. Odată ieşit din labirint, scriitorul se reîntoarce la uneltele sale metaforice, reface pânza de păianjen a registrului liric, în care se încheia Romanul adolescentului miop, amestec de melancolie blândă şi credinţă în izbândă.42

În Franţa, ajunge alt Eliade, dezvrăjit de toate fantomele trecutului, într-o mizerie materială extremă, dar ducând în valiză primele trei sute de pagini din Prolegomene la o istorie a religiilor, viitorul Traité d’Histoire des religions, care va apărea la Gallimard, în 1949, în acelaşi an cu Précis de décomposition, al celuilalt defasci(n/z)at, prietenul său Cioran. Captivat de procesul de renovatio pe care l-a traversat, noul Eliade exclamă, la finalul Jurnalului, în două rânduri: Incipit vita nova. În ultima notă, à la manière de Chateaubriand, care, tot în ultima frază, ne comunică data şi ora la care a încheiat Mémoires d’outre-tombe, Eliade, cu încă şi mai multă acribie („Joi 13 septembrie, la 8.40, pleacă trenul spre Hendaya.”), calculează perioada petrecută în Portugalia: „a opta parte din viaţa mea”.43 Ancorarea temporală, riguros consemnată (uneori maniacală la Eliade44), denotă perseverenţa de a-şi incrusta momentele decisive ale propriului destin în arhivele incerte ale posterităţii, pe fundalul teroarei Istoriei, adică a Timpului.

Spre Paris, pleacă un Eliade convins că are de spus ceva mare.45 Cu puţin timp înainte de plecare terminase singura proză scrisă în Portugalia: Un om mare!

Note bibliografice

1. Sorin Alexandrescu formulează „magmă textuală originară”, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 118.
2. Vezi Eugen Ionescu, Jurnal la şaisprezece ani, în Eu, ediţie îngrijită de Mariana Vartic, cu un prolog la Englezeşte fără profesor de Gelu Ionescu şi un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990, pp. 71-81. Unul din prietenii înfăţişaţi de Ionescu sub numele de Mihail (Mircea?) aminteşte frapant portretul tânărului Eliade. Textul începe premonitoriu: „Eu şi prietenii mei, Mihail şi Sergiu, vom cuceri lumea”, pentru ca, în paginile următoare, programul spartan al lui Mihail să evoce caricatural antrenamentele ascetice pe care „adolescentul miop” Eliade şi le autoimpunea: „Mihail nu-şi mai îngăduie nici un moment de libertate, afară de duminica după-masă, rezervată discuţiilor noastre, dar şi pe acestea, le stabileşte, dinainte, cu program. Se scoală la cinci dimineaţa. Se duce într-o odaie de baie neîncălzită, deschide fereastra, îşi scoate cămaşa, deşi, ades, zăpada intră în casă. Învaţă, gol, în frig, cîte două strofe din Luceafărul şi le recită. Apoi, face o gimnastică violentă, cu mişcări inventate de el; are o carte de exerciţii gimnastice, dar nu-l mulţumeşte: braţele el nu le întinde, le azvârle; mişcarea nu o face de zece ori cum scrie la carte, ci de o sută. Exerciţiile durează trei sferturi de ceas şi se încheie cu un duş glacial. Până la plecarea spre şcoală, bându-şi ceaiul, repetă lecţiile. Ajunge la liceu pe jos, la opt fix, când sună, ca să nu piardă, inutil, nici o clipă. Toată lumea e uimită de puterea lui de concentrare, de memoria lui…în recreaţie scoate repede, de sub bancă, dicţionarul italienesc şi caietul de cuvinte, şi învaţă. Învaţă, în afară de şcoală, două limbi singur…Şi-a propus să nu citească nimic distractiv, nimic uşor, să nu se odihnească. Şi nu se odihneşte. Doarme cinci ore pe noapte…Se prepară pentru a cuceri lumea.” (Eugen Ionescu, op.cit., p.75)
3. Vezi postfaţa lui Mircea Handoca la Mircea Eliade, Jurnalul adolescentului miop, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1990, p. 222.
4. Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, p. 112 et passim.
5. Idem, p. 115.
6. Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, 1970-1985, ediţie îngrijită şi indice de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 116.
…după care, câteva pagini mai încolo, ne releteză in extenso, cu terminologia specifică, suferinţele sale stomatologice: „De dimineaţă, la dentist pentru extracţia măselei. Una din rădăcini pătrunsese în sinus şi doctorul W. astupă perforaţia cu un fel de alice din materie plastică. Nu-mi ascunde însă că există primejdia de a pierde „alicea”. De aceea, îmi spune, timp de o săptămână nu trebuie să strănut sau să-mi suflu nasul. Când află că vom pleca în câteva zile la Palm Beach, îmi comunică mai multe nume de dentişti cu telefoanele respective.” (20 decembrie, 1973). (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, op. cit., p. 140)
7. Insomniile şi depresiile îl torurează într-un ritm halucinant: „În ultima lună, am avut uneori până la zece atacuri de nervi pe zi.”; „Sunt zile când mă încearcă cinci-şase furtuni neurotice.” (Jurnalul portughez, pp. 245 şi 198).
8. India apare în 1934, deşi, după cum spune chiar autorul, „multe din însemnările acestea au fost scrise între 1928-1931” (Mircea Eliade, Prefaţă la ediţia a doua, în India, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura pentru turism, 1991, p. 25), iar Şantier (roman indirect), în 1935. Sorin Alexandrescu dispune memorialistica indiană pe nivelul 4. (op. cit. p. 112).
9. Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu, Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir, 2 vol., Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, vol. 1, p. 313.
10. „Sentimentul că mă aflu, de multe luni, într-un labirint. Înaintez anevoie, neştiind încotro mă îndrept, dacă mă apropii de ieşire sau mă afund tot mai adânc.” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 347.)
11. Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, p. 120.
12. Au mai rămas câteva care probează o stingere lentă a vechii simpatii: „Războiul nostru nu e prezent la Bucureşti. Aproape nimeni – în afară de legionari – nu-şi dă seama ce ne-aşteaptă dacă înving anglo-ruşii.” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 131.)
13. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, pp. 249 şi 162.
14. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 42.
15. Idem, pp. 49 şi 51.
16. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 102.
17. Idem, p. 156.
18. Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, p. 170-171.
19. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, pp. 162 şi 160.
20. La 21 de ani publică articolul sfidător intitulat Împotriva Moldovei, pentru ca în Jurnalul portughez să-şi comenteze „moldofobia” drept o tentativă de exorcizare a demonului melancoliei: „…Moldova mă melancolizează până la nefiinţă…tot ce am scris la Cuvântul împotriva «medelenismului» şi «moldovenismelor» de orice formă avea înainte de toate un scop terapeutic: să mă tămăduiesc pe mine însumi de teribila melancolie în care-mi trecusem adolescenţa.” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez, pp. 122-123.)
21. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, pp. 225-226.
22. Idem, p. 160.
23. Idem, p. 199.
24. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 162.
25. Idem, p. 227.
26. Idem, p. 269.
27. Idem, p. 209.
28. Idem, p. 216.
29. În continuare, din acelaşi articol: „E aproape uimitoare spaima noastră de «provincie», teama noastră că n-am putea «rezista» într-un mediu provincial, că n-am putea «crea» decât la Bucureşti, la Paris, sau la New York.” (Mircea Eliade, Provincia „ratează”?…, în Profetism românesc, Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor”, 1990, vol. 2, pp. 212-213.
30. Altă temă, declinată de Ionescu şi Cioran până la saţietate, handicapul de a te exprima într-o limbă periferică, o regăsim şi la Eliade care, după un dejun cu Ortega y Gasset, resimte melancolia de a fi fost silit să se exprime într-o limbă fără circulaţie. (Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 217.)
31. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 215.
32. Idem, p. 216.
33. Idem
34. Idem, p. 377.
35. Idem, p. 271.
36. Idem, p. 382.
37. Idem
38. Idem, p. 380.
39. Idem
40. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 380.
41. Idem, p. 369.
42. „Soarele se iveşte din nou. Soarele se întunecă…Am revăzut atâtea lucruri…Am venit acasă. De acum va trebui să muncesc mult, să muncesc fără odihnă, să-mi istovesc crunt anii tinereţii…Mansarda mea a rămas aceeaşi: blândă, singură, tristă…Plouă, plouă…Sunt fericit că în grădină plouă”. (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, op. cit. pp. 219-220.)
43. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 383.
Calcul (aproape) scrupulos matematic: 451 (de luni, cât trăise până atunci) : 55 (de luni, în Portugalia) = 8,20!
44. Spre exemplu, consemnarea morţii Ninei: „Luni, 20 noiembrie, ora 12.30. Unsprezece ani şi unsprezece luni (fără cinci zile) de la logodna noastră.” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 269)
45. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 216.

Bibliografie
  • Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri / The Portugal Journal and Other Writings, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu, Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir, 2 vol., Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
  • Mircea Eliade, Prefaţă la ediţia a doua / Preface to the Second Edition, in India, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura pentru turism, 1991
DISTRIBUIȚI