Feerie şi livresc*
Plecând de la o joacă de bloggeri, prozatoarea Veronica D. Niculescu şi poetul Emil Brumaru au scris una dintre cele mai frumoase cărţi pentru-copii-detoate- vârstele din întreaga noastră literatură. Merit cu atât mai mare, cu cât puţini scriitori români au reuşit să scrie pe bune pentru copii. Nu fac, prin această rezervă, referinţă numai la faptul că nu avem în proza noastră un „Mic Prinţ” (un omolog apropiat al fermecătorului personaj al lui Saint- Exupéry poate că este sadoveniana Lizucă, însă mi se pare că scenografia prea naturist-moldavă a poveştii nu-i deloc în avantajul ei, transformând-o într-un fantasy nu retro, ci de-a dreptul păşunist, cam greu digerabil azi). Vorbind pe şleau, mă tem că, pus să aleg un animăluţ ficţional autohton al cărui totem să-mi fie cromolitografiat pe sufletul de acum precum mi-a fost cândva pe sufletul copilăriei, n-aş trăi nici o dramă afectivă, nici un fel de remake după Sophie’s Choice în care Stingo, Nathan şi Sophie, tragicele personaje ale lui William Styron, să fie jucate de cezarpetrescieni Frami ori de fefelegieni Batori.
