Miguel Angel Asturias, ”The President”. Reality, fiction, power and myth

Miguel Ángel Asturias was one of the first Latin American writers so interested in evaluating within his creation the implications of tyranny and dictatorship. Of course, he has some famous forerunners in this field, such as Romulo Gallegos or Ramón del Valle-Inclán. But they remained mostly at the surface of this specific phenomenon, whereas Asturias goes deeper and always searches for more profound meaning. His novel El Senor Presidente (1946) uses some narrative techniques related to those imposed by the Surrealist movement, because this author was closely connected to the great representatives of Surrealism, spending in Paris some years of his youth. Besides, the fictional reality of the book maintains a permanent relationship with the historic reality of Guatemala. Therefore the mythic characteristics of the protagonist have to be discussed taking into consideration the evolution of Asturias’s native land, always torn between its aspirations to democracy and the dangers of tyranny as it was.

Keywords: Latin American novel, dictator, tyranny, fictional reality, historic development

Fernando Alegría definea romanul lui Asturias, Domnul Preşedinte, ca pe un „document uman care rămâne, în ciuda anumitor deficienţe literare, una dintre cele mai solide creaţii narative şi un exemplu major de onestitate artistică din întreaga literatură a Americii Centrale.”1 Aici, elaborarea formulei estetice implică şi o anumită îndepărtare simbolică de datele exacte ale realităţii, fiind evident „nivelul alegoric” analizat de Luis Harss, cel care plasează cartea în descendeţa naraţiunii centrate pe figura dictatorului, impusă de Ramón del Valle Inclán, prin Tirano Banderas, mai ales la nivelul realizării unor personaje groteşti şi „de-a dreptul spectrale” 2. Însă, mai mult decât atât, Asturias se dovedeşte încă de pe acum interesat de mit şi de semnificaţiile acestuia, câtă vreme el însuşi sublinia că apariţia unor asemenea dictatori nemiloşi – cum au fost mulţi în întreaga Americă Latină – are o legătură extrem de însemnată cu mentalitatea arhaică şi cu gândirea mitică ce domină acest spaţiu cultural. Numai că Asturias exprimă şi contradicţiile ce marchează acest aspect: anume că, pe de o parte, forţa mitică determinantă a culturii arhaice contribuie la instaurarea unor tirani asemenea Preşedintelui, şi, pe de alta, că tot ea este de natură a sublinia fragilitatea oricărui dictator în faţa devenirii istorice. Istoria subminează, astfel, nivelul mitic al textului şi evidenţiază vulnerabilitatea protagonistului. Aşadar, dimensiunile tiranului sunt direct proporţionale cu procentul gândirii mitice al ţării unde se instaurează, însăşi prezenţa lui în destinul unei ţări reprezentând necesitatea dobândirii unei adevărate conştiinţe istorice de către noile naţiuni latino-americane. Misticismul popular este sancţionat prin chiar apariţia dictatorilor, aspect care va fi abordat şi de García Márquez în Toamna patriarhului.

Interesant este, apoi, faptul că, deşi fundamentul istoric al textului este evident, punctul de plecare fiind reprezentat de îndelungata dictatură a lui Manuel Estrada Cabrera, care începe în 1898 şi durează până în 1920, majoritatea exegeţilor au ignorat aproape complet – sau cu rare excepţii – nivelul istoric al acestei cărţi. Nivel care, spre deosebire de cel din creaţia autorilor latino-americani de mai târziu care au abordat tema dictaturii, este, în cazul lui Asturias, foarte bine structurat şi permite o mai bună înţelegere a realităţilor socio-politice din Guatemala acelor ani. Citit din perspectiva studiilor recente de politologie sau de filosofie a istoriei, Domnul Preşedinte reprezintă şi o versiune literarizată, un soi de cronică (dar realizată cu toate mijloacele discursului romanesc de calitate), a epocii lui Estrada Cabrera, perioadă de teroare, marcată de abuzuri şi cruzimi, o epocă definită în primul rând de sentimentul de frică indus locuitorilor ţării – iar aceasta, în numeroasele sale expresii, de la teamă la spaimă, oroare sau teroare, este liantul care unifică atât viziunea romanescă, cât şi elementul care dă coerenţă episoadelor ce compun romanul. Realitatea dureroasă a dictaturii se reflectă, în acest fel, asupra fiecărui personaj implicat în acţiune, căci fiecare dintre ele există doar în măsura în care se teme, iar ameninţarea permanentă sub care îşi duc viaţa oamenii ajunge, aproape paradoxal, să-l afecteze pe însuşi preşedintele care o iniţiase, în unele momente acesta devenind prizonierul propriului sistem opresiv pe care are senzaţia că nu-l mai poate controla în totalitate, menţinându-l, însă, ca atare, pentru a-şi menţine autoritatea.

Istoriografia e caracterizată de dificultatea de a percepe şi a evalua evenimentele altfel decât retrospectiv, căci numai viitorul poate oferi înţelegerea adecvată a anumitor fenomene al căror sens poate fi pus în umbră de actualitatea cotidiană. Asemenea Lindei Hutcheon, care va nuanţa interpretarea, Jonathan Culler subliniază şi el acest lucru, conştient că „doar viitorul aşază la locul cuvenit întâmplările curente, dând, astfel, naştere, cronologiei pe care ne-am obişnuit să o numim istorie.”3 Devine, astfel, clar că una dintre problemele pe care Asturias le-a avut de rezolvat în perioada în care a lucrat la definitivarea acestui roman a fost tocmai aceea a situării sale ca autor – pentru a alege fie calea literaturii, fie pe cea a istoriografiei. Optând pentru cea dintâi, scriitorul nu o ignoră, însă, nici pe cea de-a doua, conştient că, excluzând oricare dintre aceste domenii şi-ar limita perspectiva şi dându-şi seama rapid că, dacă istoricul caută să evidenţieze desfăşurarea cronologică şi legăturile de cauzalitate ale evenimentelor relatate şi să le pună în relaţie cu altele, de acelaşi tip, din aceeaşi epocă, romancierul urmăreşte configurarea unui univers prin excelenţă literar, bazat pe o viziune specifică – chiar dacă, în mod fatal, imperfectă ori incompletă – asupra faptelor istorice. Prin urmare, în Domnul Preşedinte, Asturias încearcă să incorporeze elementul strict istoric în textul literar, demers extrem de complex – şi deloc lipsit de dificultăţi. Scriitorul porneşte de la premisa că istoria nu trebuie privită doar ca o cronologie marcată de perspectiva retrospectivă, ci merită învestită cu atributele creatoare ale unei viziuni definite de permanentul efort de re-interpretare a faptelor incluse până atunci în domeniul strict istoric. Astfel că Domnul Preşedinte va oglindi o întreagă societate confruntată cu dura realitate a unei nemiloase dictaturi, sub semnul căreia se situează absolut tot, de la structurile politice ori aparatul represiv şi până la universul bisericii, al învăţământului şi artei – semnificativ fiind amănuntul că nici bordelurile sau mai micile ori mai marile comunităţi de cerşetori sau oameni ai străzii nu scapă acestei absurde şi dure determinări. Toate sunt puse la dispoziţia – la discreţia – dictatorului, „Domnul Preşedinte”.

Conceptul de putere este implicat de la bun început în discuţia referitoare la orice dictatură, iar acest lucru este subliniat din primele pagini ale cărţii lui Asturias: „Preşedintele republicii îl primi în picioare, cu capul sus, cu un braţ lăsat, fireşte, în jos şi cu altul la spate. Fără să-i dea timp să-l salute, îi strigă. […] Am crezut c-o să mă lovească. Dacă l-aţi fi văzut, bâigui medicul, ştergându-şi sudoarea care îi curgea pe faţă. Dacă l-aţi fi văzut!…”* În majoritatea cazurilor – şi în majoritatea textelor care au servit ca model scriitorului de faţă pentru elaborarea acestui text – dictatorul deţine puterea pentru că aceasta i-a fost încredinţată de către un grup influent la un moment dat, în principal pentru ca privilegiile respectivului grup să fie menţinute în noua orânduire politică. Faptul acesta implică o dublă determinare, căci este evident că orice grup(are) de interese vizează nu doar păstrarea unei poziţii ori întărirea privilegiilor anterioare, ci şi manevrarea celui din fruntea statului. Domnul Preşedinte din romanul lui Asturias e conştient de această realitate, pe care o depăşeşte prin viclenie şi prin cruzimea inimaginabilă, ajungând să transforme în simple marionete înspăimântate pe toţi cei care vizaseră (şi visaseră) să-şi facă din el însuşi marioneta convenabilă. Cu toate astea, intuieşte şi că, în măsura în care guvernează prin teroare populaţia sărmană şi speriată, este, oricât ar vrea să nege acest lucru, deopotrivă guvernat de interesele proprii – şi de cele ale unei camarile pe care, oricât vrea s-o stârpească, ea se măreşte progresiv.

Metoda pe care o găseşte şi o duce la perfecţiune Preşedintele lui Asturias va fi, în acest context, o extrem de elaborată strategie a minciunii, a permanentelor duble standarde insidios impuse, a unei propagande îndreptate adesea chiar împotriva celor care o puneau în mişcare, lansând sloganuri, zvonuri, bârfe. Căci, pentru ca sistemul său de teroare să funcţioneze, preşedintele trebuie să aibă abilitatea de a îndrepta mecanismele terorii şi ale minciunii atât asupra populaţiei oprimate, cât şi asupra celor din jurul său, sfârşind, desigur, prin a avea doar susţinători, iar nu apropiaţi în adevăratul sens al cuvântului. În preajma sa va domni, prin urmare, doar suspiciunea, încă unul din atributele spaimei ce trebuie să ajungă pretutindeni. Arta lui Asturias este cu adevărat remarcabilă încă din acest punct, fiindcă el are extraordinara intuiţie a modului pervers de funcţionare a acestui mecanism: spaima, odată dezlănţuită, va ajunge să domine chiar universul personal al preşedintelui, astfel încât el, cu toate că are impresia că e atotstăpânitor, va fi supus permanentei spaime de complot, de revoltă, de trădare, de lovitură de stat, de atentat. Spaima îl conduce şi pe el; deci, nicidecum nu mai conduce el însuşi. Asturias pune în paralel teroarea de care sunt stăpâniţi oamenii simpli şi spaimele preşedintelui – cu nimic mai prejos. Ironia tocmai aici este, iar forţa romanului constă şi în capacitatea scriitorului de a reda adecvat această realitate. Universul literar astfel creat – unul caracterizat de ordinea extremă a unui sistem al terorii, dar şi de spaimele permanente ale tuturor personajelor, inclusiv preşedintele – aminteşte în mod constant cititorului şi, la nivel metatextual, chiar personajelor, că starea aceasta care devine de-a dreptul existenţială nu ţine doar de lumea celor supuşi, ci în egală măsură de a celor care încearcă să supună şi, în unele momente, sunt chiar convinşi că au reuşit s-o facă. Domnul Preşedinte este, citit astfel, şi un extraordinar de atmosferă, unul dintre primele de acest tip din literatura latino-americană şi, cu siguranţă, şi unul dintre cele mai realizate la acest nivel.

Modelul real şi istoric pentru preşedintele lui Asturias, Manuel Estrada Cabrera, era o figură demonică, de o cruzime legendară, după cum a fost caracterizat atât de către istorici, cât şi de către contemporani. Educat la iezuiţi şi ajuns de timpuriu deputat, acesta se afirmă în mandatul preşedintelui José María Reyna Barrios (1892 – 1898), îndeplinind succesiv funcţiile de ministru al Instrucţiunii Publice, al Justiţiei şi al Afacerilor Interne. După ce preşedintele în exerciţiu este asasinat, Cabrera este desemnat preşedinte interimar, iar ulterior e ales preşedinte cu drepturi depline, în urma unui plebiscit. Va rămâne la putere mai bine de două decenii, alegerile pe care regimul său le va organiza fiind, de fiecare dată, măsluite.

Însă trebuie să ţinem seama şi de faptul că regimul lui Estrada Cabrera a fost marcat de mari contraste şi de tensiuni rar întâlnite până atunci la un asemenea nivel în America Latină. Paradoxal, el a susţinut şi a apărat în primii ani de mandat Constituţia Liberală a Guatemalei, adoptată în anul 1880, pentru ca abia apoi să aducă importante modificări textului legii fundamentale, astfel încât acesta să permită realegerea sa în mai multe rânduri. Romanul lui Asturias prezintă subtextual această realitate, chiar fără ca autorul să menţioneze explicit perioda de desfăşurare a acţiunilor sau ţara ori numele şefului de stat despre care vorbeşte. Nici nu era nevoie, de altfel, majoritatea cititorilor din Guatemala vremii, dar şi din alte state sud-americane, descifrând cu uşurinţă faptele respective. Cu toate astea, regimul Estrada Cabrera nu e atât de uşor de caracterizat cum ar putea să pară la prima vedere. Desigur, şeful statului este un dictator, unul specific pentru secolul al XIX-lea, al cărui scop major este acela de a-şi menţine puterea cu orice preţ şi de a se înconjura de o camarilă credincioasă (pe care, pentru a o putea menţine în subordinea sa, o recompensează periodic cu mari beneficii), însă pe de altă parte tot el a susţinut dezvoltarea economică şi, chiar dacă a făcut acest lucru prin metode demagogice şi populiste, a utilizat printre cei dintâi în America Latină noile metode de comunicare – fie aceasta şi propagandă. Mâna de fier cu care a condus ţara şi brutalitatea cu care şi-a îndepărtat adversarii, cel mai adesea suprimându-i fizic, este, însă, completată de dorinţa de a vedea Guatemala evoluând şi de a-i întări sentimentul unităţii naţionale, aspect ce va caracteriza mai degrabă dictaturile veacului următor.

De-a lungul romanului Domnul Preşedinte, societatea e prezentată ca stratificată şi având mai multe niveluri-categorii. Mai întâi şi situându-se cel mai sus e Preşedintele împreună cu acoliţii săi, apoi sunt proprietarii de magazine, aristocraţii trăind în lux, membrii armatei, prostituatele şi sărăcimea – iar printre toţi aceştia, indienii, încercând să-şi găsească un rost şi să supravieţuiască pe străzile capitalei, înţesate de agenţi ai serviciilor secrete. Populaţia indigenă îi e apropiată lui Asturias şi cititorul întrevede în această atitudine ceea ce scriitorul înţelegea prin „critică a progresului”, adica impunerea forţată a unor valori străine lumii tradiţionale a Guatemalei – o temă ce va fi abordată şi nuanţată în romanul ulterior, Oameni de porumb. Pentru ca mesajul acesta să fie cu atât mai pregnant, Asturias degradează indienii şi îi reduce la statutul de peoni, un soi de sclavi de facto ai noii orânduiri politice şi sociale, obiect prin excelenţă al exploatării de către un regim dictatorial. Indienii din Domnul Preşedinte sunt descrişi ca fiinţele inocente pe care un sistem putred până în străfunduri le-a corupt, apoi abandonate de ceilalţi membri ai societăţii în care soarta nedreaptă le-a aruncat (exilat?) fără milă. Sugestia este, desigur, că universul existenţei indienilor era mai bun înainte ca toţi aceşti gringos lacomi să-şi facă apariţia şi să distrugă echilibrul unei societăţi patriarhale, iar imaginea în ansamblu e similară concepţiei lui Rousseau cu privire la nobilul sălbatic care s-a impus, după cum bine se ştie, în mare parte a literaturii americane a secolului al XIX-lea.

Relaţia dintre fiinţa umană şi pământ este prezentată, sub diferite forme, pe parcursul întregii cărţi, ea reprezentând încă una dintre preocupările de căpătâi ale lui Asturias. Ideea autorului este că doar cei care încă nu s-au rupt de legătura cu glia se mai pot bucura de graţia divină şi pot accede la un nivel superior de cunoaştere şi de evaluare a universului înconjurător – iar aceasta va străbate, de asemenea, marea construcţie romanescă din Oameni de porumb. Scriitorul pune în relaţie înrobirea şi sărăcirea progresivă a peonilor şi anihilarea lor treptată, atât din punct de vedere fizic, cât mai ales spiritual şi social, cu nevoia unei creşteri economice nu întotdeauna susţinute de evoluţiile fireşti ale sistemului unei economii preponderent rurale, impuse de companiile străine venite în întreaga Americă Latină în căutarea unui profit facil şi rapid. Opinia aceasta străbate, de altfel, şi textul lui Asturias, El papa verde, dar şi Los ojos de los enterrados sau Una mulata de tal.

Aşa cum spuneam, Asturias evită numele şi denumirile exacte, preferând să insiste asupra fenomenelor descrise şi a semnificaţiilor acestora, decât să numească o realitate istorică. Însă subtextul e evident, iar identificarea Guatemalei nu e dificil de făcut, dacă avem în vedere realegerile succesive şi în unanimitate ale dictatorului, venerarea forţată a acestuia de către mulţimile înfometate şi înspaimântate (mai ales cu prilejul zilei de naştere a Domnului Preşedinte), acţiunile nemiloase ale poliţiei secrete şi ale imensei armate de informatori pe care se bazează acest sistem al terorii. De mare importanţă este, privit din acest punct de vedere, capitolul intitulat Raport către Domnul Preşedinte, unde toate temele şi motivele majore ale creaţiei lui Asturias se împletesc într-o structură uimitoare. Căci, prin delaţiune şi distorsionare a adevărului, cei aflaţi pe trepte inferioare ale sistemului opresiv încearcă şi-şi discrediteze sau chiar să-şi distrugă superiorii, scriind preşedintelui diverse lucruri, neadevărate, desigur, dar care dau autorilor impresia / iluzia că, astfel, pot intra în legătura cu cercurile sus-puse ale puterii. Spionii împânzesc spitalele şi ascultă delirul bolnavilor, stau la colţul străzilor şi pândesc deschiderea câte unei ferestre pentru a afla ce gândesc locuitorii din cartierele sărace. Totuşi, rămâne îndoielnic dacă preşedintele acţionează vreodată la impulsul sau sub influenţa unor astfel de scrisori. Însă Asturias surprinde excepţional puterea pe care, şi într-o lume a violenţei şi a terorii – sau mai ales într-o asemenea lume – o dobândeşte cuvântul scris, care poate crea o nouă „realitate” (una mincinoasă!), situată deasupra realităţii reale, anulând-o, cumva, pe aceasta din simplele interese personale.

Scrisorile primite de preşedinte devin, deci, adevărat subtext al romanului şi subliniază importanţa a ceea ce se aude, se crede, se spune – în comparaţie cu ceea ce se ştie cu siguranţă. Informaţia, adevărată sau falsă, trece, în acest fel, de la personajele centrale la cele secundare, întregul univers ficţional devenind, deopotrivă, unul scriptural, iar romanul dobândind astfel un extraordinar şi neaşteptat nivel metatextual: „Alexandra Bran, văduvă, domiciliată în acest oraş, proprietara plăpumăriei La balena sinceră, face cunoscut că stabilimentul ei comercial având zid comun cu debitul de băuturi spirtoase El Tus-tep a putut observa că aici se întâlnesc foarte des, şi mai ales noaptea, unele persoane însufleţite de creştineasca dorinţă de a vizita o bolnavă. Aduce faptul la cunoştinţa Domnului Preşedinte, deoarece ea, pe baza conversaţiilor ascultate prin zid, are bănuiala că în acest loc se ascunde generalul Eusebio Canales şi că persoanele care vin acolo conspiră împotriva statului şi împotriva preţioasei vieţi a Domnului Preşedinte.”

Epistolele transcriu o realitate orală, o realitate trăită; dar care, din chiar clipa transpunerii sale pe hârtie (şi prin apropierea acestei hârtii de lumea coruptă a puterii), e deja distorsionată. Trădătorii încearcă, astfel, să înşele sau să anuleze libertatea, iar cei cu ştiinţă de carte, să se folosească de ea pentru a-i distruge pe cei lipsiţi de aceasta, dar mai sinceri şi mai curaţi în esenţa lor. Jocul acesta al textelor ce se suprapun şi punctele de tensiune existente între cuvântul rostit şi cel scris au fost evidenţiate de numeroşi comentatori ai acestei cărţi, cu referire mai ales la geneza romanului şi la lunga perioadă a elaborării sale. Giuseppe Bellini, de pildă, consideră chiar că, „la început, cartea aceasta a avut înfăţişarea generală a unui text care nu ar fi fost destinat publicării, ci transmiterii orale.”5 Era epoca credinţei lui Asturias în puterea regeneratoare a cuvântului, înţeles ca mijloc de expresie şi acţiune magică.

Pericolul care îl pândea pe Asturias era ca această carte, atât de îndelung gândită, să nu poată fi definitivată la cel mai înalt nivel artistic, tocmai din cauza (prea) lungii sale gestaţii. Însă acest lucru nu se întâmplă, iar salvarea textului este adusă, dincolo de tematică ori de subiect, chiar de acest nivel (meta)textual: de înţelegerea puterii cuvântului scris şi, deci, de credinţa nestrămutată în rolul salvator al literaturii. Scrisorile din acest roman, departe de a repeta modelul punerilor succesive în abis ale lui André Gide, din Falsificatorii de bani, subliniază nevoia relecturii permanente, pentru ca, în felul acesta, adevărul să nu fie privit niciodată dintr-un singur punct de vedere, iar veridicitatea faptelor să nu poată fi, astfel, distorsionată. Sigur, modul în care Domnul Preşedinte, ca personaj central, citeşte şi decodifică un text este esenţial – dar nicidecum unicul mod de lectură, sugestia fiind de fiecare dată ca cititorul însuşi să reia textul respectiv şi să-l treacă prin filtrul propriei conştiinţe.

Descrierile pe care Asturias le face Preşedintelui sunt definite pe tot parcursul cărţii de tehnica omisiunii, a detaliului privilegiat, a fragmentării şi, nu o dată, a obscurităţii. Ricardo Gutiérrez-Mouat observa pe bună dreptate că „cititorul nu are cum să-şi facă o imagine clară asupra acestui preşedinte, senzaţia fiind că, de fapt, acesta nici nu poate fi privit, cu atât mai puţin descris în detaliu.”6 Personajele de rang secund aproape că nu-l văd sau îl contemplă doar de la o distanţă considerabilă, un posibil modelul fiind cel al lui Klamm, din Castelul lui Franz Kafka. De aici, distorsionările adevărului şi imaginile care pe drept cuvânt pot fi numite anamorfotice, de natură a modifica în fiece clipă adevărul – fie el al faptelor sau al simplei înfăţişări. Preşedintele depăşeşte, în acest fel, condiţionările umane şi tinde spre pragul mitului, neputând fi contemplat, ci doar întrevăzut, presimţit şi, sigur, mai ales temut. Fiecare apariţie a preşedintelui va fi, de aceea, reevaluată, redefinită şi, în cele din urmă, reconstruită mental de către supuşii în care şi-a transformat conaţionalii – exact după modelul propriei viziuni romaneşti pe care Asturias o are cu privire la regimul lui Estrada Cabrera.

Aceste perpetue variabile se combină şi se suprapun neîncetat pentru a deconstrui orice opinie prestabilită despre Domnul Preşedinte şi a descuraja ori chiar a anula orice tentativă de a-l înţelege, de a-l „citi” şi mai ales de a-l interpreta. Fie de către cei din jurul său, fie de către lectorul romanului, care, astfel, se vede prins în mrejele tehnicii ambiguităţii construite de Asturias. Căci, tocmai pentru că aparent e mereu descris – însă de fiecare dată doar incomplet – ori redefinit, dar mereu din alte perspective, care le anulează pe cele iniţiale şi voalează orice ipoteză, imaginea dictatorului ajunge să fie, cumva, suprasaturată, iar nivelul mitic ce ia naştere astfel în cazul său pare a ocupa întregul text, făcând să pălească alte personaje. Dar Asturias şi-a conceput protagonistul exact după modelul lui Estrada Cabrera, cel ale cărui fapte sunt dificil de interpretat dintr-o unică perspectivă şi ale cărui caracteristici de dictator nu au anulat, totuşi, complet, demersurile pe care le-a întreprins pentru modernizarea ţării sale: „Vorbind de satul lui natal încruntă din sprâncene, fruntea i se acoperi de umbre şi, întorcându-se spre harta republicii, căreia până atunci îi întorsese spatele, lovi numele statului său cu pumnul. Un salt înapoi în închipuire, către străzile pe care le bătuse când era copil sărac, nedrept de sărac, către străzile pe care le străbătuse ca tânăr, obligat să-şi câştige pâinea, în timp ce băieţii de familie îşi petreceau viaţa în chefuri. Se văzu micşorat, ca în binoclul trecutului, izolat de toţi, singur sub lumina lumânării care-i îngăduia să înveţe noaptea, în timp ce maică-sa dormea pe un pat de scânduri, iar vântul, aducând miros de berbec, răbufnea pe străzile pustii. Se văzu, mai târziu, în biroul lui de avocat de clasa a treia, între prostituate şi cartofori, vânzătoare de maţe, hoţi de cai, dispreţuit de colegii lui împărţiţi în grupuri şi grupuleţe adverse.”

Istoria devine, pentru Asturias, nu doar punct de plecare ori sursă de inspiraţie, ci şi model structurant, dar, deopotrivă, o realitate care scapă oricărei încercări de evaluare unilaterală. De altfel, ceea ce se ştie exact despre Cabrera e destul de puţin, în comparaţie cu lungii ani ai regimului său, astfel că însăşi imaginea oamenilor din Guatemala cu privire la conducătorul lor era fragmentată, incompletă şi, tocmai de aceea, foarte uşor putea primi note mitizante ori legendare. În principal, documentele istorice pun accentul pe relaţia strânsă pe care a menţinut-o Estrada Cabrera cu guvernele Statelor Unite ale Americii şi pe ascensiunea pe care, sub regimul său, au luat-o corporaţiile americane, mai cu seamă United Fruit Company. De asemenea, considerat un om cult de către contemporani, el a rămas mult timp celebru pentru sebrările naţionale pe care le-a instituit şi pentru unele încercări, chiar dacă palide, de a face să evolueze sistemul educaţional din Guatemala. Însă despre omul din spatele măştii de preşedinte-dictator-divinitate se ştiu puţine lucruri, aşa încât romanul lui Asturias, cu accentele sale realist magice, ocupă un teritoriu relativ gol, pe care autorul îl poate popula cu date ale imaginaţiei şi ale legendei, aşa cum a fost ea reflectată de şi în imaginarul colectiv, potenţat mai cu seamă de lunga perioadă în care acesta s-a aflat la putere şi de cruzimea metodelor represive folosite. Ambele caracteristici sunt evidenţiate în romanul lui Asturias.

Iar dacă spaima a fost interpretată drept una dintre imaginile esenţiale din acest roman, trebuie să ţinem seama că întotdeauna ea îi afectează atât pe opresori, cât şi pe oprimaţi, devenind o armă pe care, chiar dacă preşedintele e convins că ştie cum să o mânuiască în folosul său, „va sfârşi prin a-l afecta şi pe el însuşi, cel care nu va mai şti, la un moment dat, cum să se apere împotriva propriilor sale metode”7, după cum Richard Callan subliniază pe bună dreptate în studiul său dedicat operei lui Asturias. Scrisorile expediate Preşedintelui stau mărturie pentru temerile resimţite de către cei care i le trimit – şi care, chiar dacă inventează istorii despre cei pe care doresc să-i îndepărteze pentru a le lua locul, intuiesc, fie şi parţial, că această strategie se poate întoarce uşor împotriva lor. Cu toţii se tem, deci, de Preşedintele pe care, deşi susţin că-l cunosc, le rămâne dificil de definit – încă şi mai dificil de atins; dar fiecare se teme şi de posibila cădere în dizgraţie, de tortură, de sine însuşi.

Oarecum ironic, dar deloc inexplicabil într-un asemenea roman, Preşedintele resimte şi el efectele spaimei pe care o provoacă oamenilor din ţară. Personificând spaima, ajunge să fie chiar el afectat de ea şi chiar „să nu o mai poată controla.”8 De aceea, el nu apare niciodată în plină lumină a zilei, trebuind să se ascundă de populaţia pe care o simte ameninţătoare, în ciuda iubirii şi admiraţiei propovăduite de aparatul de propagandă. Numai că, dacă temerile oamenilor au un obiect clar, Preşedintele, acesta suferă mai tare decât ei, temându-se de tot şi de toate, de necunoscut; şi, desigur, de el însuşi. La nivelul documentelor istorice ale vremii, există o serie de dovezi pe care Asturias le-a cunoscut, care demonstrează că, în ultimii ani, Estrada Cabrera ieşea rar în public şi se retrăgea în fiecare seară pentru a se odihni în mai multe reşedinţe secrete, tocmai pentru ca, astfel, dictatorul să se simtă la adăpost de orice posibilă ameninţare. Teama şi spaimele patologice au fost printre factorii care au slăbit puterea şi prestanţa multor conducători reali sau ficţionali, determinându-i să se ascundă şi să se retragă în singurătate şi într-un întuneric cvasi-permanent, semn definitoriu (şi simbolic) al propriilor suflete – aceste aspecte vor fi prezente şi în literatura pe această temă din deceniile care vor urma, poate exemplul cel mai concludent fiind protagonistul lui Gabriel García Márquez din Toamna patriarhului.

Aspectele temporalităţii şi toate variatele forme pe care aceasta le poate îmbrăca reprezintă, de asemenea, una dintre preocupările majore ale romanului lui Asturias. Cartea este împărţită în trei mari secţiuni, divizate, la rândul lor, în mai multe capitole cu titluri semnificative, această tehnică subliniind şi ea, la nivel formal, caracterul fragmentat al imaginii dictatorului şi imposibilitatea cunoaşterii integrale a planurilor ori intenţiilor sale. Prima secţiune romanescă este intitulată simplu „21, 22 şi 23 aprilie”, cea de-a doua continuă modelul: „24, 25, 26 şi 27 aprilie”, în vreme ce ultima depăşeşte aceste determinări clare şi proiectează totul pe fondul ambiguităţii, purtând titlul Săptămâni, luni, ani. Structura temporală a cărţii este, deci, evidenţiată de la bun început, Asturias înscriindu-se, în acest fel, în cadrul preocupării pentru de formele temporalităţii, una dintre direcţiile care au marcat literatura latino-americană a întregului secol XX. Ideea textului este, fără îndoială, şi aceea că, deşi începutul este clar, finalul rămâne ambiguu, mai cu seamă din punctul de vedere al relaţiilor personajelor cu timpul. Dictatura poate dura la infinit, iar viaţa oamenilor, repetând iar şi iarăşi aceleaşi modele, poate ajunge să fie complet golită de sens, trăită exclusiv în teamă şi în lipsuri, reluând mereu rutina fiecărei zile ca şi cum ar fi ziua anterioară. Ciclul existenţei nu marchează, acum, regenerarea posibilă, aşa cum se va întâmpla în Oameni de porumb, ci reia cumva imaginea cercului vicios, impusă în literatura modernă mai cu seamă odată cu romanele kafkiene.

Regimul lui Estrada Cabrera, stând sub semnul spaimei induse oamenilor şi al propagandei unui imens aparat represiv şi părând etern, aşa cum ajunsese să se considere dictatorul însuşi, a avut, totuşi, un sfârşit. Tragic, fără îndoială – şi de natură a pune pe gânduri nu doar pe cei avizi de putere, ci şi pe cei supuşi acesteia ori fascinaţi de ea. Căci puternicul şi abilul jurist care ajunsese pe cea mai înaltă treaptă a puterii în Guatemala anului 1898, devine din ce în ce mai slab, mai înspăimântat de propriii apropiaţi şi mai neajutorat şi, aproape incredibil, este declarat iresponsabil şi incapabil de a mai conduce statul, în luna aprilie 1920. Acum e momentul când îl părăsesc toţi, nu doar parlamentul pe care îl considerase totalmente aservit, ci şi protectorii din Statele Unite ale Americii, ale căror interese financiare le apărase ani de zile. Refugiat la periferia capitalei, Cabrera are surpriza să primească, aici, ultimatumul dat de reprezentantul american în Guatemala, prin care i se cere să demisioneze imediat. Trădat de chiar sistemul pe care îl organizase, dictatorul renunţă la toate funcţiile şi demnităţile deţinute şi va fi deferit justiţiei, fiind condamnat pentru crime comise împotriva poporului Guatemalei şi întemniţat. Va muri în septembrie 1924, fiind înmormântat la Quetzaltenango, oraşul unde se născuse în 1857.

Însă amintirea lui Estrada Cabrera nu a pierit odată cu el, modelul de dictator descris de Asturias în acest roman fiind urmat apoi de alţi scriitori latino-americani. Cartea aceasta, profundă şi gravă, obsedează cititorul mult timp după terminarea lecturii, căci autorul vorbeşte extrem de documentat şi de convingător, cu toate mijloacele marii literaturi, despre călăi cruzi şi victime inocente, despre distorsionarea deliberată a adevărului în scopuri propagandistice, despre modul în care teroarea poate ajunge la fiecare colţ de stradă, de casă şi în orice suflet. Efectele psihologice şi sociale ale regimului devin, de aceea, greu de evaluat, iar arta lui Asturias constă şi în capacitatea acestuia de a exprima spaima, tăcerea şi firavele semne ale speranţei, într-un text de căpătâi al literaturii din acest spaţiu cultural.

În plus, convins că istoria nu este o simplă panoramă retrospectivă, ci o permanentă şi neobosită meditaţie asupra fiecărui eveniment petrecut şi a consecinţelor sale asupra fiinţei umane, Asturias realizează, prin Domnul Preşedinte, un roman remarcabil care nu abordează exclusiv tema dictaturii, ci pune în faţa cititorului imaginea unei întregi societăţi. Privită din numeroase perspective, marea istorie devine, aşadar, un uriaş labirint al oglinzilor (nu neapărat asemenea celor imaginate de Jorge Luis Borges), în care, contemplându-se iar şi iarăşi, omul poate spera să găsească nu doar realitatea din spatele aparenţelor, ci adevărul fără de care nu va fi niciodată liber.

Miguel Ángel Asturias este un reper absolut fundamental pentru literatura latino-americană a secolului XX şi pentru că, alături de Alejo Carpentier (prin Împărărăţia lumii acesteia şi Recursul la metodă), el contribuie, prin romanul Domnul Preşedinte, la impunerea în cultura – şi în conştiinţa – contemporană a aşa numitei teme a dictatorului, construind şi o imagine a lumii marcate de teroarea dezlănţuită asupra ei de un tiran nemilos. Interesant este, privind lucrurile din acest punct de vedere, că începuturile literare ale celor doi sunt marcate de influenţe comune, pe care, desigur, fiecare le asumă şi le transfigurează într-o manieră proprie. Contactul lor timpuriu cu estetica suprarealismului, în timpul anilor petrecuţi la Paris, este definitoriu pentru sensurile pe care le are, pentru fiecare în parte, căutarea identităţii americane şi încercarea de a-i da expresia cea mai adecvată. Arturo Uslar Pietri a analizat pe larg implicaţiile „epocii pariziene” asupra lui Asturias şi Carpentier, subliniind conştiinţa dureroasă a unor realităţi cumplite, care afectau în cel mai înalt grad populaţia din Guatemala sau din Cuba şi nevoia imperioasă pe care cei doi scriitori au exprimat-o, anume de a face ceva, cu mijloacele artei literare, pentru ca lucrurile să evolueze într-o altă direcţie – dovadă că, după cum subliniază Uslar Pietri, „în acea perioadă şi pentru nişte oameni cu entuziasmul şi tinereţea lui Asturias şi Carpentier, preocupările politice şi literatura erau, în linii mari, unul şi acelaşi lucru…”9

Elaborarea romanului Domnul Preşedinte de către Asturias se petrece exact în anii în care autorul definitiva pentru tipar o serie de texte cu profunde semnificaţii pentru întreaga sa activitate literară, şi anume Leyendas de Guatemala, care vor apărea în anul 1930. În aceiaşi ani, Asturias era fascinat de marele text Popol Vuh, cartea sacră a mayaşilor, traducând-o în spaniolă şi facilitând apariţia ei. În acest fel, după cum afirmă Uslar Pietri, „Asturias îşi purta pretutindeni cu sine America”, raportându-se mereu la tradiţia naraţiunilor orale prezente în memoria colectivă a oamenilor din Guatemala, chiar şi atunci când – mai ales atunci când – se află în Oraşul Lumină. Esenţial, în cazul său, este modul în care, sub imperiul importanţei esteticii suprarealiste, va reuşi să transfigureze într-un mod absolut unic aceste elemente ale unei tradiţii străvechi şi să le dea, în toată opera sa narativă, o strălucită întruchipare. De altfel, preocuparea pentru afirmarea identităţii americane era semnul disctinctiv al multor oameni de cultură care se aflau în Parisul acelor ani, de la Valle-Inclán şi Miguel de Unamuno la Buñuel, Picasso sau Gómez de la Serna – ori Alejo Carpentier. Din efervescenţa culturală a perioadei rezultă câteva elemente identificabile în opera lui Asturias – şi a lui Carpentier – elemente care pot oferi o imagine cuprinzătoare asupra concepţiei specifice asupra timpului, în descendenţa culturii mayaşe, dar pot şi defini realitatea profundă, de-a dreptul magică, însă tipică pentru existenţa de fiecare zi a oamenilor din America de Sud, configurând ceea ce, ulterior, Carpentier va defini drept „realul miraculos american”.

Asturias a considerat că „poarta de intrare a realismului magic în istoria culturii universale a fost suprarealismul”10, prin tehnicile specifice de a da formă frumuseţii, de a privilegia umorul, de a elimina raţionalul în favoarea unei funcţionări exclusive a principiilor universului oniric, şi de a susţine o libertate absolută a cuvântului care dobândea, în acest context, puteri întemeietoare, fiind echivalat, la nivel simbolic, cu Logosul primordial. Aceste convingeri determină definitivarea şi publicarea de către Asturias a Legendelor din Guatemala, definite de Valéry drept „o serie de istorii-vise-poeme”. Sunt texte de proză poetică pline de accente onirice şi demonstrând o concepţie şi o viziune diferite de întreaga literatură a momentului – şi reprezentând, din acest punct de vedere, o adevărată senzaţie literară. Până şi experţii într-ale avangardelor au fost surprinşi (şi mai mult sau mai puţin deconcertaţi) de uluitoarea capacitate a lui Asturias de a recrea mituri, de a repovesti legende străvechi cu extraordinare intuiţii poetice, demonstrând nu doar o artă a imaginaţiei cum de puţine ori literatura epocii mai văzuse, ci şi o tehnică a muzicalizării textului arareori practicată în acei ani. Cartea începe cu un text intitulat Guatemala, veritabil elogiu adus acestei ţări despre care Asturias vorbeşte în termeni superlativi, considerând că patria sa e principala moştenitoare a vechilor civilizaţii precolumbiene, iar nostalgia ce domină fiecare rând are darul de a da ansamblului un aer specific şi o profunzime aparte. Urmează o scurtă intervenţie a naratorului, purtând titlul Ahora que me acuerdo (Acum că-mi amintesc), iar apoi cele cinci legende propriu-zise: Leyenda del Volcán, Leyenda del Cadejo, Leyenda de la Tatuana, Leyendas del Sombrerón, Leyenda del tesoro del Lugar Florido.

La fel cum va proceda mai târziu Gabriel García Márquez în romanul său Un veac de singurătate, Asturias (unul dintre marii maeştri ai amintitului scriitor columbian), vorbeşte despre credinţele şi tradiţiile latino-americane făcându-şi cititorul să se întrebe la tot pasul dacă mai poate exista o graniţă clară care să despartă realitatea de universul imaginaţiei şi ficţiunea de faptul brut. Ceea ce e legendar devine, astfel, nu doar credibil, ci întotdeauna veridic, scriitorul ştiind cum să demonstreze că domeniul lui „se spune că/ se pare că/ se crede că” devine, în spaţiul cultural latino-american, acela al lui „s-a întâmplat astfel”. Pe de altă parte, la fel ca în filmele lui Luis Buñuel sau în picturile lui Man Ray, perspectivele se succed şi se suprapun cu repeziciune, efectul de lectură fiind unul al confuziei controlate, dar care depăşeşte cu hotărâre estetica suprarealistă pentru a afirma noi tehnici şi modalităţi expresive, care, sub numele de „real miraculos” (cum îi spune Alejo Carpentier) sau de realism magic vor domina literatura din această parte de lume în deceniile care vor urma. De altfel, Asturias va şi mărturisi: „Menţin totdeauna o preocupare auditivă în textele mele. Pot spune chiar că adesea nu sunt mulţumit de câte o pagină pe care am scris-o şi o reiau de mai multe ori, până o fac, cum s-ar spune, să sune bine.”11 Scriitorul demonstrează, în acest volum, o viziune magică pe care doar poetul şi, implicit, imaginaţia poetică, o poate percepe şi exprima la justa valoare, dar şi o convingere aparte, în conformitate cu care doar recursul la mit şi la gândirea mitico-magică poate da glas sincretismului american, parte componentă a mult discutatei identităţi latino-americane. Aceste elemente nu trebuie ignorate, căci ele reprezintă chei importante de lectură, necesare pentru decodificarea sensurilor romanului Domnul Preşedinte – şi interpretarea sa şi din alte perspective decât cele menţionate anterior.

La finalul textului romanului Domnul Preşedinte, cititorul descoperă trei date şi două oraşe: „Guatemala, decembrie 1922. Paris, noiembrie 1925, 8 decembrie 1932”, indicând lunga perioadă de elaborare a acestei cărţi, precum şi legătura lui Asturias, în toată această perioadă, cu două spaţii – şi, implicit, cu două lumi diferite, Europa şi America Latină. Deci, cu alte cuvinte, pe de o parte avem de-a face cu întreaga mitologie a ţării natale, cu un univers al tradiţiei şi riturilor arhaice, iar pe de alta, cu experienţa suprarealistă care se vădeşte, în cazul lui Asturias, mai cu seamă la nivelul tehnicilor narative folosite şi al accentuării iraţionalului, al unui onirism de substanţă care determină realitatea atât de aparte a universului dominat de preşedintele atotputernic. De altfel, chiar primele paragrafe ale romanului demonstrează importanţa pe care ritmurile şi stilul, dominanta oarecum exterioară a unui roman, o au pentru modul în care Asturias concepe literatura şi practică romanul: „Spre Portalul Domnului înaintă o umbră. Milogii se răsuciră ca viermii. La scârţâitul cizmelor militare răspunse ţipătul de cobe al unei păsări care se pierdu în noaptea întunecoasă, fără margini şi fără fund, ca ocaenul… Labă-goală întredeschise ochii – în aer plutea o ameninţare de sfârşit de lume – şi spuse cucuvelei – Uali, uali, ia-ţi sarea şi piperul… Nu-ţi vreau boala, dar nici leacul, şi mai bine lua-te-ar dracu. Muscă îşi căuta, pe pipăite, faţa. Aerul durea ca înainte de cutremur. Văduvioara, în mijlocul orbilor, îşi făcea semnul crucii. Numai Paiaţă dormea, cu pumnii strânşi – o dată sforăia şi el. Umbra se opri – râsul îi lumina figura – şi apoi, apropiindu-se de idiot în vârful picioarelor, strigă tare, în chip de glumă: Mamă!”

Onomatopeele şi exclamaţiile devin o veritabilă invocaţie magică, ce introduce cititorul într-o lume ce stă sub semnul terorii. Relaţiile urmane vor fi, prin urmare, distorsionate, familiile, despărţite, şi toate firele menite a stabili legături între oameni, anulate. Singura legătură ce încă mai funcţionează în acest univers maladiv este cea care uneşte fiecare fiinţă umană cu sistemul dominat de Domnul Preşedinte. Într-un mod de-a dreptul kafkian, personajele sunt progresiv dezumanizate şi făcute să trăiască doar în măsura (şi exact în măsura!) în care existenţa le e determinată de regimul dictatorial al acestui preşedinte care, în paranteză fie spus, nici nu apare ca prezenţă fizică până în capitolul al cincilea, deşi reprezintă prezenţa cea mai pregnantă la nivel simbolic încă din prima pagină a romanului. Oraşul întreg e un spaţiu al coşmarului perpetuu şi al spaimei eterne din care nu există scăpare, nouă ipostază a unui infern dantesc al cărui centru e dominat de Preşedintele incapabil să simtă compasiune sau înţelegere pentru semenii săi, pe care îi percepe doar ca pe nişte supuşi, de ale căror vieţi poate dispune după bunul plac. Totuşi, când se produce, descrierea sa este extrem de pregantă, însă accentuează doar latura grotescă, constând într-o enumerare de date fizice dezgustătoare: „Un sughiţ îi tăie cuvintele, un nod i se puse în gât. Se lovi cu pumnul în piept ca să-i treacă, muşchii gâtului slab i se contractară, vinele frunţii i se umflară, dar cu ajutorul favoritului lui, care-l sili să înghită puţin sifon, redobândi, după câteva râgâieli, uzul vorbirii.”

Domnul Preşedinte e, de fapt, o „maşinărie” ce provoacă spaima celorlalţi prin intermediul unor detalii cromatice şi expresii ale chipului care, însă, sunt doar caracteristicile unei măşti lipsite de suflet, iar nu ale unui conducător de ţară. Decăderea sa evidentă în plan fizic e cu atât mai vizibilă cu cât dictatorul e comparat implicit cu favoritul său, Miguel Chip-de-Înger, cel care va ajunge să se revolte împotriva tiranului datorită iubirii pentru Camila, fiica Generalului Canales, dar care va avea parte de o cruntă pedeapsă. Frumuseţea fizică a lui Miguel evidenţiază de fiecare dată diferenţa faţă de Preşedinte şi reprezintă un contrapunct faţă de imaginea terifiantă a dictatorului: „O să-l recunoşti imediat pentru că-i un om foarte frumos. Înalt, bine făcut, cu ochi negri, faţă palidă, părul mătăsos, mişcări elegante.”

Însă ceea ce e cu adevărat uimitor – la prima vedere – este că fiecare act de violenţă şi fiecare formă a terorii dezlănţuite de preşedinte asupra poporului său nu reprezintă altceva decât expresii ale imensei spaime pe care el însuşi o resimte faţă de fiecare în parte dintre locuitorii Capitalei şi chiar faţă de apropiaţii săi. Dispreţuieşte oamenii simpli, însă aceştia îl înspăimântă deoarece îi dau senzaţia (care se transformă tot mai accentuat în convingere) că ceva în fiinţa umană nu va putea fi niciodată controlat până la capăt şi că, deci, puterea sa aparent absolută se întemeiază pe o imensă iluzie care, la un moment dat, se va spulbera. Dezumanizarea protagonistului e consacrată de scena în care e descris toropit de băutură, iar tehnica narativă folosită aici de Asturias o prefigurează pe cea din Oameni de porumb, în sensul că Preşedintele îşi pierde calităţile ori caracteristicile umane şi dă impresia unei involuţii, a unui regres spre formele animalice: „Goli mai multe pahare unul după altul. Pe faţa-i verde ca jadul, ochii îi străluceau măriţi, iar mâinile lui mici se terminau cu nişte unghii îndoliate. […] Şi, continuând să râdă în hohote, urmărea musca încoace şi încolo. Avea poalele cămăşii scoase afară, pantalonii descheiaţi. Pantofii cu şireturile desfăcute, gura înecată de bale şi ochii plini de urdori de culoarea gălbenuşului.”

Efectul de lectură e asemănător cu cel pe care îl are un coşmar grotesc, iar critica literară nu a ezitat să apropie fragmente precum acesta de tehnicile suprarealismului ori de viziunea unui verism extrem de sugestiv. Valorile sunt, aşadar, anulate, semnificaţiile comportamentului uman demn sunt inversate, lumea condusă de un astfel de preşedinte nu e decât un univers pe dos, răsturnat, care se neagă pe sine. Cu toate acestea, esenţial din punctul de vedere al lui Asturias rămâne, acum, faptul că acest preşedinte, chiar şi aşa, decăzut, are încă puterea de a fascina populaţia – fie şi prin spaima şi teroarea pe care le coordonează, dar şi de a domina aproape totul. Explicaţia posibilă şi care se întrevede în subtextul romanului este că forţa lui se bazează pe identificarea sa (pe care la nivel de-a dreptul inconştient o fac oamenii care îi sunt prin preajmă) cu o fiinţă mitologică, semn al importanţei credinţelor ancestrale într-un spaţiu ca Guatemala – sau întreaga Americă Latină. Asturias a explicat acest aspect în eseul intitulat „El Señor presidente” como mito : „El este omul-mit, fiinţa superioară (căci este aşa ceva deşi n-am vrea să fie!) care adună laolaltă toate funcţiile simbolice ale şefului de trib din societăţile primitive, protejat de puteri sacre, invizibil, asemenea lui Dumnezeu, căci cu cât e mai puţin corporalizat, cu atât e considerat ca fiind mai mitologic. Fascinaţia pe care o exercită asupra tuturor, chiar şi asupra duşmanilor, aura de supranatural care-l înconjoară, totul duce la reactualizarea fabulosului unei fiinţe ce depăşeşte condiţionările cronologiei.”12

Asturias nu spunea întâmplător aceste cuvinte, ci sublinia că, de fapt, esenţa textului ţine de reprezentările mitice şi de posibilitatea ca cititorul să decodifice sensurile romanului de faţă prin intermediul unei grile de lectură mitizante. Autorul preia, aşadar, modalităţi artistice şi o concepţie estetică ce caracteriza spiritualitatea tradiţională din Guatemala şi reuşeşte astfel să transmită importanţa elementului magic mereu prezent în subconştientul colectiv al Americii Latine. Iar cuvântul, cu întregul sens ritualic pe care-l implică, devine instrumentul de care se foloseşte scriitorul pentru a da formă unui tip specific de scriitură apropiată de unii critici de suprarealismul bazat pe evidenţierea forţelor ancestrale şi fabuloase ce apar din însăşi concepţia asupra lumii pe care oamenii din Guatemala au menţinut-o până în secolul XX. Personajul dictator, la rândul său, utilizează în favoarea sa aceste forţe a căror putere o cunoaşte şi menţine o teroare atavică printre cetăţeni, încetând spre finalul cărţii să mai fie definit doar ca o fiinţă umană, pentru a se transforma, aşa cum se vede în capitolul intitulat, semnificativ, Petrecerea lui Tohil, într-o adevărată creatură mitologică împotriva căreia e imposibil să lupţi cu mijloacele omeneşti, limitate: „Vezi, Miguel, spuse el aşezându-se, aici eu trebuie să fac totul şi să mă amestec în toate, pentru că mi-a revenit sarcina să guvernez un popor de <<am de gând>>, un popor de <<voi face şi voi drege>>. De aceea trebuie să recurg la prieteni pentru lucrurile pe care nu pot să le fac eu însumi. […] Dar, aşa cum îţi spuneam la început, nimeni nu face nimic şi, natural, nu-mi rămâne decât mie, care sunt Preşedintele republicii, să fac totul, chiar dacă nu iese decât foc de artificii. Dacă n-aş fi eu, n-ar merge nici loteria, că până şi-acolo tot eu trebuie s-o îndrum pe zeiţa oarbă a norocului…”

Romanul Domnul Preşedinte devine, în acest fel, „o sinteză a imaginarului mitic mayaş şi a comsoviziunii creştine”13 care se împletesc pentru a configura o extraordinară prefigurare a datelor realismului magic practicat de Asturias, aşa cum vor fi ele prezentate în Oameni de porumb. Căci Preşedintele este Tohil (nu era întâmplător titlul intermediar pe care scriitorul îl avea în gând), zeitatea care apare în Popol Vuh, cartea sacră a indienilor maya-quiché, unde e definit drept „Dador de fuego”. În cosmogonia mayaşă, Tohil îşi protejează, însă, poporul, numai că cere pentru această protecţie jertfe de sânge, iar dacă ele nu îi sunt oferite, „răpeşte focul şi-i condamnă, astfel pe oameni la o stingere lentă.”14 Asimilarea tiranului cu imaginea lui Tohil se produce prin intermediul unui limbaj specific şi a unor strategii textuale desprinse din tehnicile suprarealismului francez, însă care sunt împletite în mod uimitor cu elemente ale culturii tradiţionale maya. Iar regimul de teroare reprezentat în acest roman este configurat urmând exact liniile definitorii ale textelor sacre ale mayaşilor, drept spaţiu de graniţă între viaţă şi moarte, unde timpul mitic domină şi unde dictatorul-om devine dictatorul-mit, ca semn al posesiunii şi al impunerii asupra tuturor a unei puteri absolute, ca stăpân nu numai al locuitorilor capitalei şi ţării, ci şi ca stăpân al destinelor acestora. Asturias dă dimensiuni universale acestui personaj la capătul unui proces artistic ce deconstruieşte fiinţa umană, îi anulează resorturile pentru a edifica mitul. Prezenţa Preşedintelui e presimţită pretutindeni, în ciuda imposibilităţii logice a unui astfel de comportament. Această alegere estetică determină şi starea de lucruri din universul unde e plasată acţiunea; tiranul lui Asturias reprezintă statul şi regimul dictatorial în esenţa lor, totul fiind asimilat la nivel literar prin intermediul acestui personaj, altfel lipsit de o reală dimensiune psihologică sau de un sistem de determinaţii.

Figura dictatorului – care nu va mai apărea ca prezenţă fizică în ultima parte a romanului – se transformă complet în imagine a răului, gata să distrugă orice ar încerca să scape de sub regimul său. Domnul Preşedinte se încheie aşa cum şi începuse, structura circulară domină textul ca semn al unui univers închis din care nu există nici măcar posibilitatea unei scăpări. E timpul circular al dictaturii, noapte mitică dominată de un coşmar care nu poate fi spulberat, spaţiu al eternei damnări.

1. Fernando Alegría, Nueva historia de la novela hispanoamericana, Hanover, NH, Ediciones del Norte, 1986, p. 223.
2. Luis Harss, Los nuestros, Buenos Aires, Editorial Sudamericana, 1966, p. 101.
3. Jonathan Culler, The Pursuit of Signs: Semiotics, Literature, Deconstruction, Ithaca, Cornell University Press, 1981, p. 18.
4. Toate citatele de pe parcursul acestui text sunt preluate din vol. Miguel Ángel Asturias, Domnul Preşedinte. Traducere, prefaţă și tabel cronologic de Paul Alexandru Georgescu, București, Editura pentru Literatură, 1964.
5. Giuseppe Bellini, Narrativa de Miguel Ángel Asturias, Buenos Aires, Losada, 1969, p. 57.
6. Ricardo Gutiérrez-Mouat, El espacio de la crítica, Madrid, Origenes, 1989, p. 45.
7. Richard Callan, Miguel Ángel Asturias, New York, Twayne, 1970, p. 13.
8. Ibid., p. 15.
9. Arturo Uslar Pietri, Cuarenta ensayos, Caracas, Monte Ávila, 1990, p. 121.
10. Günter W. Lorenz, „Entrevista con Asturias”, în Mundo Nuevo, 43 (1970), p. 40.
11. Ibid., p. 41.
12. Miguel Ángel Asturias, „El Señor Presidente como mito” (Apendice), în Edición crítica de las obras completas. Vol. IV, Paris & Mexico, Klincksieck – Fondo de Cultura Económica, 1981.
13. Carlos Ferrer Plaza, „Miguel Ángel Asturias y Alejo Carpentier: la evolución literaria del dictador hispanoamericano”, în Glauks, v.7, n. 2 (2007), p. 126.
14. Ibid., p. 128.

• Fernando Alegría, Nueva historia de la novela hispanoamericana, Hanover, NH, Ediciones del Norte, 1986, p. 223.
• Luis Harss, Los nuestros, Buenos Aires, Editorial Sudamericana, 1966, p. 101.
• Jonathan Culler, The Pursuit of Signs: Semiotics, Literature, Deconstruction, Ithaca, Cornell University Press, 1981, p. 18.
• Giuseppe Bellini, Narrativa de Miguel Ángel Asturias, Buenos Aires, Losada, 1969, p. 57.
• Ricardo Gutiérrez-Mouat, El espacio de la crítica, Madrid, Origenes, 1989, p. 45.
• Richard Callan, Miguel Ángel Asturias, New York, Twayne, 1970, p. 13.
• Arturo Uslar Pietri, Cuarenta ensayos, Caracas, Monte Ávila, 1990, p. 121.
• Günter W. Lorenz, „Entrevista con Asturias”, în Mundo Nuevo, 43 (1970), p. 40.
• Carlos Ferrer Plaza, „Miguel Ángel Asturias y Alejo Carpentier: la evolución literaria del dictador hispanoamericano”, în Glauks, v.7, n. 2 (2007), p. 126.